Privilegiul trupului

Îmi amintesc cum am auzit pentru prima dată, la cursurile profesorului Andrei Pleșu, despre „supra-angelicitatea omului” și despre paradoxala limită pe care trupul, învinovățit de toate relele, o constituie în calea păcatului. Cîțiva ani mai tîrziu, textul din Despre îngeri (2003) reda prospețimea și elocvența prelegerii: „Corpul își transferă limitele și asupra păcatului. Nu poți cădea mai jos decît o îngăduie constituția precară a cărnii. Îngerii însă, lipsiți de frîna corporalității, au atins niveluri ale prăbușirii de care omul nu e în stare”. Andrei Pleșu se referea aici la o tradiție întîlnită și în Răsărit, și în Apus, al cărei mediator fusese Sfîntul Ioan Casian. Iată ce scria în Convorbirile sale: „Vedem că aceia care nu sînt opriți de nici o piedică a trupului să-și îndeplinească dorințele lor, adică demonii și celelalte duhuri ale răului căzute din rîndurile îngerilor, sînt cu totul răufăcători pentru oameni prin aceea că nu șovăie să facă răul odată ce l-au început; sufletul lor, dezlegat de substanța materiei, este pe cît de iute la planuri, pe atît de primejdios la înfăptuiri și, fiindcă le este foarte ușor să facă fără zăbavă ce au vrut, neintervenind nici un moment de răzgîndire mîntuitoare, răul pus la cale se înfăptuiește nemijlocit” (trad. de David Popescu). 

E pusă aici în lumină o radicală și dramatică diferență între două moduri de a fi: pe de o parte, spiritul pur, cu beneficiile naturii intelectuale libere de constrîngerile existenței în trup, iar pe de altă parte, spiritul întrupat, ale cărui condiționalități și carențe sînt contrabalansate de limita însăși – trupul. În fața răului, ceea ce pentru om poate fi tentație sau păcat, pentru îngeri devine o iremediabilă cădere. Ființa netrupească primește cinstea proximității față de Creator, însă și riscul teribil al îndepărtării fără întoarcere. În vreme ce omul, la frontiera dintre transparența spiritului și opacitatea materiei, are privilegiul propriei fragilități. Sfîntul Ioan Damaschin transferă lapidar această înțelepciune în marea sa sinteză dogmatică: „Îngerul este incapabil de pocăință pentru că este necorporal. Omul însă, din pricina slăbiciunii corpului, are parte de pocăință” (trad. pr. D. Fecioru). De ce această stranie protecție tocmai prin ceea ce, aparent, face ca omul să fie mai prejos decît îngerii? 

O parte importantă a tradiției primelor secole considera că demnitatea omului de a fi creat „după chipul” lui Dumnezeu (Gen. 1, 26) consta în realitatea sufletului și a facultăților sale, lăsînd trupul de cele mai multe ori în „regiunea neasemănării”, după cum a fost numită, cu o expresie platoniciană, existența marcată de păcat. Retorica platoniciană, preluată de teologia creștină, și o anumită încordare ascetică împotriva modului de a fi trupesc au condus la imaginea unei polarități structurale a ființei umane, cînd, de fapt, era vorba de o antiteză funcțională. Altfel spus, dacă citim literal textele acelei epoci, am putea rămîne cu impresia că din tot ce înseamnă omul doar sufletul contează și că „trupul” devine aproape un centru autonom al vieții departe de virtute. Or, nici experiența spirituală și nici inteligența hermeneutică a Părinților nu puteau lăsa să se înrădăcineze o astfel de interpretare. 

Dimpotrivă, omul este în integralitatea sa suflet întrupat, imposibil de redus la imaginea unei încarcerări a identității pure a sufletului în materia deviantă a corpului. Cu o pregnanță aparte, Sfîntul Grigorie Palama susținea paradoxala superioritate a omului în raport cu îngerii tocmai prin relația dintre suflet și trup. Argumentele ar fi trei: 1) doar sufletul este deopotrivă esență și energie (în relație cu trupul), reflectînd astfel relația dintre esență și energie de la nivel divin; 2) omul, spre deosebire de menirea slujitoare a îngerului, are vocația de a stăpîni creația; 3) doar el, prin trup, poate produce lucruri noi, fiind – în raport cu Creatorul – un meșteșugar, însă unul foarte înzestrat. Rămîne, peste toate, rațiunea supremă: corporalitatea nu este o pedeapsă, ci o verigă de legătură cu lumea. De aceea, Întruparea are sens nu numai pentru om, ci și, prin el, pentru întreaga creație. Trupul e o limită binevenită în calea răului iremediabil tocmai pentru că e „salutis cardo”, după cum scria Tertulian.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).