Remediile uitării
La finalul unui volum de eseuri, Erik Peterson (1890-1960) nota: „Ne naștem pentru ca (omenește vorbind) să fim uitați. (...) Cît de neputincios este orice nume omenesc în fața puterii atotcuprinzătoare a uitării!”. În tensiunea dintre memorie și uitare, e limpede că în viața fiecăruia și la scara istoriei cea care cîștigă – fără să mai aibă spectatori – e uitarea. Poate din acest motiv orice împlinire pe care o aduce timpul, a cărui trecere are virtuțile ei, este inevitabil însoțită de undele melancoliei. Se spune că prezența noastră printre ceilalți, în lumea în care am intrat odată cu nașterea, va continua atîta vreme cît vom exista în memoria celor care ne-au cunoscut sau au auzit despre noi. Cultivarea memoriei ca antidot al fatalei uitări are însă limitele sale. Și chiar cele mai memorabile fapte, cele mai demne de a fi amintite pentru că poartă cu ele semnele a ceea ce este omul în orizontul binelui, cad inevitabil, după ce navighează prin istorie, în oceanul uitării. Lethe era pentru vechii greci și un semn al anxietății asociate dispariției, inconsistenței, umbrelor fără memorie. De sub puterea insațiabilă a uitării (lethe) ne poate scoate, completează Erik Peterson, doar adevărul (aletheia) care nu se poate uita pe el însuși, cel care prin ființa sa nu este legat de timp, deși se manifestă în timp.
Reflecția lui E. Peterson este, desigur, teologică, dar deschide o perspectivă și pentru privitorii care se plasează în afara experienței credinței. E ca o fereastră spre o lume care trăiește ea însăși tensiunea dintre memorie și uitare, dintre prezență și absență, oferind cîteva remedii pe care le-aș nota aici, în completarea a ceea ce a scris autorul de la care am pornit.
Mai întîi, în creștinism este posibilă o bună practică a uitării prin exercițiile spirituale și apoi la nivel sacramental (prin mărturisire). Ceea ce e oricum inevitabil la scară individuală și comunitară, dar care se manifestă în timpul vieții ca blocaj, se poate formula, avînd conștiința propriei vini și dorința de înnoire, spre a fi iertat și uitat. Dincolo de uitarea binefăcătoare prin spovedanie, care nu e simplă terapeutică, există exercițiul pe care formarea spirituală ni-l propune constant: uitarea de sine, renunțarea treptată la proeminența ego-ului, întoarcerea privirii spre așteptările celorlalți, dar nu spre alteritatea abstractă sau îndepărtată, ci spre cea proximă, la îndemînă. Paradoxul este că pentru ființe care se nasc în timp spre a fi uitate în apele timpului, uitarea de sine e o luptă adeseori dureroasă și epuizantă. E o terapie pentru cei care suferă în mod evident de suprasaturația propriilor pulsiuni egoiste, dar, în mod fundamental, e o cale spre descoperirea a ceea ce în noi e demn de amintit sau de uitat, și totodată un mod de a fi recomandat: în loc de a ne transforma în pietre de poticnire n-ar fi mai util și mai înțelept să devenim miresme, adieri, balsam sau rouă pentru ceilalți?
La acestea se adaugă practicile anamnezei, ale contracarării lipsei vinovate și riscante de memorie. O serie de rugăciuni invocă ajutorul divin pentru a nu cădea în cea mai periculoasă uitare: cea a prezenței lui Dumnezeu. A-L ignora pe Dumnezeu și a nu cunoaște realitățile spirituale se aseamănă, potrivit lui Nichita Stithatul, discipol al Sfîntului Simeon Noul Teolog, cu „un întuneric de să-l pipăi cu mîna”. Uneori lumea interioară, chiar și a celor aflați pe calea credinței, este invadată și parazitată de cele mai diverse îngrijorări reale sau imaginare, încît discernămîntul spiritual poate fi afectat. Și atunci trebuie trezită conștiința prezenței Celui care ordonează și consacră viețile și timpul care le este dat spre a cerne ceea ce va trece dincolo de ele și va fi amintit veșnic. Căci dacă nașterea în trup este spre uitare, cealaltă naștere – spirituală – este spre pomenire în Împărăție, așa cum s-a rugat tîlharul cel bun, adică spre a exista în fața Celui care nu uită „făptura mîinilor Sale”.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).
