Mărturia lui Pascal
În noaptea dintre 23 și 24 noiembrie 1654, Pascal trăiește experiența incandescenței iubirii divine: „FOC. / Dumnezeul lui Avraam. Dumnezeul lui Isaac. Dumnezeul lui Iacob / nu al filosofilor și al învățaților. / Certitudine, bucurie, certitudine, sentiment, vedere, bucurie”. Astfel începe textul scris pe un „pergament” care învelea un altul, mai condensat, ambele fiind păstrate, după cum se știe, în căptușeala hainei ca o urmă prețioasă a întîlnirii cu Cel care i s-a revelat în taina inimii. Dacă parcurgem pînă la capăt suita de notații ce compun memorialul, ne dăm seama că este vorba despre o încercare de a medita asupra și de a da expresie – chiar dacă doar pentru sine – inexprimabilului.
Pascal primise un dar excepțional, de care au parte doar unii, puțini, dintre cei care cred. Ca cititor asiduu al Sfîntului Pavel și al lui Augustin, știa că credința este o vedere a celor nevăzute, o certitudine, dar și o speranță; o pregustare a prezenței față către față, dar și o așteptare, uneori chinuitoare, pîndită de primejdii și de îndoieli. Or, în mijlocul aridității interioare sau al implorării, așteptarea se transformă în rug aprins și inima devine asemenea unui receptacul al focului dumnezeiesc, un loc sacru al prezenței nemijlocite. Pascal o indică prin succesiunea de mai sus: „certitudine, bucurie, certitudine, sentiment, vedere, bucurie”. Ca o scandare, ca un ritm al prezenței inefabile sau, mai bine spus, al receptării ei. Teofania Vechiului Testament și cea a Întrupării – singura cale de acces la Dumnezeul viu, după cum notează în continuare Pascal: „El nu se află decît prin căile învățate de Evanghelie” – sînt recapitulate în experiența copleșitoare: „Bucurie, bucurie, bucurie și lacrimi de bucurie”.
E certitudinea prezenței, foc blînd, care nu arde, sublimă măreție învăluită în milă, proprie Întrupării și atingerii făpturii căreia îi redă demnitatea. Primindu-l pe Dumnezeu în inimă, Pascal are și revelația măreției sufletului omenesc. Din tot ce alege să aștearnă pe hîrtie, îngăduind astfel veșniciei să lase o urmă în timp, să poată fi re-memorată, măreția sufletului strălucește ca adevăr comunicabil și celorlalți între atîtea insondabile mărturii și făgăduințe personale. Îl regăsim în șantierul Cugetărilor (271, ed. Ph. Sellier): „Omul nu e vrednic de Dumnezeu, dar nu este incapabil să fie făcut vrednic. / Este nedemn de Dumnezeu să se unească cu omul mizerabil, însă nu e nedemn de Dumnezeu să-l scoată din mizerie”. Tensiunea între căderea și mizeria omului, pe de o parte, și măreția sa pierdută și redobîndită prin Hristos e una dintre liniile de forță ale proiectului pascalian. Însă memorialul ne restituie miezul experienței „polului plus” al acestei tensiuni: capacitatea omului de a-L primi pe Dumnezeu, de a redeveni capax Dei prin har.
Textul pare a purta vestigiile unei convorbiri extatice sau, în orice caz, ale unui dialog interior redat, foarte augustinian, prin cuvintele Scripturii: Cel care i s-a descoperit are un chip, este Iisus Hristos, în fața căruia Pascal își recunoaște ezitările și trădările, dar pe care-L roagă să nu-l părăsească: „m-am despărțit de El / dar să nu fiu despărțit de El niciodată” – ecou al mărturiei apostolului Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? (...) Căci sînt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpînirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, / Nici înălțimea, nici adîncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 35; 38-39). Căința este inundată de iertare, covîrșită de bucurie. Renunțarea la sine și la lume îmbracă o radicalitate blîndă („renonciation totale et douce”), ca mărturie a irezistibilității harului. Pascal nu conceptualizează experiența. Nu vorbește cu Dumnezeu și cu sine altfel decît recunoscîndu-și clipa de har în oglinda Scripturii. Non obliviscar sermones tuos: ultima notație în latina rugăciunilor sale este preluată din marele Psalm 118, 16 – „nu voi uita cuvintele Tale”. Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).
