Epistolarul lui Steinhardt (I)

Integrala operei lui N. Steinhardt de la Editura Polirom se încheie cu două volume de corespondență dintre care primul a apărut recent, îngrijit admirabil de profesorul George Ardeleanu. Editorul are deplină dreptate cînd ne spune că putem citi această carte ca pe un Jurnal al fericirii epistolar. Sînt, într-adevăr, numeroase corespondențe cu Jurnalul și cu alte texte ale autorului. Foarte utile pentru genealogia operei, scrisorile reunite în cele peste 800 de pagini formează un arhipelag biografic care-l restituie pe Steinhardt la diferite vîrste. Multe erau cunoscute, unele faimoase, mai cu seamă cele din corpusul către Virgil Ierunca și Monica Lovinescu sau către Sergiu Al-George. Dar integrate în succesiunea atent studiată a ediției de față, își potențează semnificația și, aș spune, coerența. Editorul remarcă în amplul studiu introductiv, făcînd o analiză din perspectiva literaturii epistolare, „contradicția” sau „incongruența” asumată a personajului-autor, locuit de o „irepresibilă dorință de comunicare” și totodată de alegerea monahală a „detașării” și a singurătății (p. 23). Cu toate acestea, se poate vorbi, cred, și de o profundă și intensă coerență a personalității sale afective, intelectuale și morale.

Steinhardt care își comunică sur le vif impresiile de călătorie din 1938, cu detalii de caleidoscop existențial, cu intransigențe și intimități camaraderești, ca în epistolele scrise ca și cum ar fi vorbite către prietenii săi Manole Cociu-Costieni și Charles Gruber, este același căutător entuziast, autoironic, conservator-liberal, convins de analizele lui Tocqueville și ale doctrinarilor francezi, din scrisorile de după ieșirea din închisoare, către mai tinerii săi prieteni. Perspectiva se schimba, desigur, după experiențele capitale ale închisorii și convertirii, dar spiritul viu, neastîmpărul ludic, vocația înaltă a prieteniei, preferințele culturale, convingerea că „eroismul e miezul vieții” sînt constantele de tinerețe. Chiar și în textele adaptate stilisticii monahale, cum sînt cele adresate părintelui Benedict Ghiuș, spiritul parodic răzbate sub forma semnăturii penitențiale: „Nicolae, monahul (pe dinafară isihast, pe dinăuntru și pe la Viața Românească și altele: căutător de slavă deșartă)” (p. 864). De asemenea, în autoportretul de inspirație ieronimiană (Steinhardt ezită, pe bună dreptate, crezînd că e vorba de Sf. Augustin) dintr-o scrisoare către Alexandru Ciorănescu: „Vai mie, țineam post, ajunam, mă rugam ... și-l citeam pe Cicero! (...) eu: călugăr maramureșan, dar și cititor de cărți mirenești, ascultător – cînd pot – de muzică haydn-mozartiană, mergător pe la Cluj și București” (p. 473).

Parcurgînd corespondența din acest prim volum, cu Jurnalul fericirii pe fundal, mărturisesc că am fost mereu tentat să văd continuitatea de fond dintre diferitele etape ale unei vieți marcate de schimbări dramatice. În mărturisirea făcută în 1938 prietenului Gruber („Și nu mi-ar fi ciudă, Grubere, deși sînt leneș, dacă n-aș fi atît de amorezat, într-așa hal de amorezat de viață, atît de interesat, de cucerit, de emoționabil, de maleabil pentru emoții, bucurii, tristeți, melancolii, încîntări, de n-aș fi atît de iremediabil încîntat de farmecul vieții...”, p. 131) e cu neputință să nu regăsești rădăcinile bucuriei spirituale trăite la Chevetogne și la Paris, după patruzeci de ani, în pragul tunderii în monahism. Căutările și presimțirile din experiența de la Interlaken se preschimbă, după decenii, în scrisorile către Virgil Ierunca, în mărturia despre iubirea divină care crede, paradoxal și invincibil, în cei care își spun că nu cred. Convivialitatea tinereții continuă transfigurată în prieteniile gemelare, cum este cea cu Dinu Pillat, „îngerul păzitor”, dublul mai înalt, inspiratorul și receptacolul virtuților nebănuite.

Ca și convertirea lui Steinhardt, epistolarul său vorbește despre bucurie și despre minunea prieteniei, despre curaj, libertate și, mai ales, despre Hristos, „neobositul și neîncetatul nostru însoțitor” (p. 574). Dincolo de continuități și rupturi, în centru se află suferința transfigurată: „Știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart sau Boccherini este un păcat” (p. 558).

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.