Mihai Șora: o amintire
În adolescență descoperisem în biblioteca de acasă o carte stranie, Sarea pămîntului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, un dialog între un Mai Știutor (MS) și un Tînăr Prieten (TP), presărat cu formule din care nu pricepeam nimic, dar și cu pasaje poetice care aveau să-și păstreze asupra mea magnetismul multă vreme de atunci încolo. Răsfoiam, citeam cîteva pagini, dar de fiecare dată mă dădeam bătut, cu promisiunea că voi relua lectura cînd voi fi ceva mai pregătit. Așa am și făcut. La începutul cursurilor de la Filosofie, după apariția în 1995 a traducerii primei cărți a lui Mihai Șora, Du dialogue intérieur. Fragments d’une anthropologie métaphysique (1947). Știam deja cine e autorul, devenit între timp o figură publică, însă ca gînditor aveam să-l descopăr cu adevărat abia odată cu această reintegrare în cultura noastră a debutului său prestigios. Căci Mihai Șora, pregătindu-și, după cum se știe, în anii războiului, teza despre Pascal, reușise să publice imediat după, într-o nouă colecție a editurii Gallimard, o carte care avea să fie remarcată de lumea filosofică franceză, recenzată și citată de cîteva ori de Jacques Maritain însuși. De atunci, de cînd am parcurs Dialogul interior,Mihai Șora a devenit parte din grădina lăuntrică a spiritelor care mă însoțeau pe cale: Gabriel Marcel, Maritain, Martin Buber și, întîi de toate, Pascal. Iar mai tîrziu, cînd am încercat să alcătuiesc o microistorie a receptării lui Toma din Aquino în filosofia și teologia românească, am realizat că partea cea mai creativă a acesteia e tocmai cartea pe care Mihai Șora o publicase în Franța.
Citirea acelei cărți de tinerețe ne-a oferit mai multora – dacă mă refer doar la colegii de generație – cheia spre o operă care se lăsa asimilată mai greu, cu stilul său arborescent, cu remarci uneori criptice, cu concepte pentru care era nevoie să știi și Husserl, dar și Toma, Cusanus, Marcel etc. Dar ne-a oferit mai mult decît atît. Împreună cu unii dintre colegi, între care i-aș aminti pe Cristian Ciocan și Gabriel Cercel, formam un grup de studiu care își propusese și a și reușit să-l invite pe Mihai Șora să țină informal un seminar de fenomenologie la Facultate. Îmi amintesc emoția pregătirii lor și, mai ales, a telefoanelor, pentru că vocea și tăcerile interlocutorului nostru ne solicitau toate resursele de domolire a tracului. Domnul Șora a acceptat asaltul nostru juvenil și a venit să ne întîlnească. Atunci, în sala de seminar, așezați în jurul lui, punîndu-i întrebările care ne frămîntau, am avut parte de epifania pe care o căutam. El, care nu avusese privilegiul catedrei, se lăsa iscodit cu o enormă răbdare, amuzîndu-se cîteodată de cît de în serios luam lucrurile. Ceea ce noi doream era să vedem cum gîndește un filosof, dincolo de pagina scrisă, de studiul în tăcere, de lupta corp la corp cu marea filosofie. Voiam să avem în fața noastră un filosof, nu un profesor, și Mihai Șora ne-a oferit această prezență, așa cum o oferise celor mai mari ca noi și care îi fuseseră interlocutori privilegiați sau discipoli. Și mai era ceva ce ne-a transmis firesc și aș putea numi, folosind cuvintele lui Alexandru Paleologu: „modestia ca metodă de lucru”. Cred că eram cu toții conștienți că aveam parte de un dar prețios, care va avea în viețile noastre o altă continuitate decît cea a frecventării cărților.
Mihai Șora a fost neîndoios un astfel de dăruitor, ajungînd în ultima parte a vieții la inima foarte multor oameni, pentru care, probabil, nucleul tare al existenței sale ar fi rămas altminteri complet străin. Or, frumusețea bătrîneții pe care a întrupat-o a stat și în puterea de a transforma stranietatea filosofiei în familiaritatea unei prezențe încurajatoare, care-și păstra intact misterul. Acea proximitate pe care am simțit-o în sala de seminar și apoi, unii dintre noi, la umbra bibliotecii sale a putut fi comunicată, în alte împrejurări, dintre cele mai grave ale societății noastre, altor și altor tineri și mai puțin tineri, ca într-un spontan „dialog generalizat”. Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).
