Identitate și polemică teologică

Una dintre cărțile importante apărute anul trecut în traducere românească este Teologia polemică greacă în perioada stăpînirii turcești. Contribuția lui Eustratie Argenti, în consistenta colecție Historia Christiana a Editurii Doxologia de la Iași. Este vorba despre teza de doctorat a actualului mitropolit de Diokleia al Patriarhiei ecumenice, Kallistos Ware (n. 1934), publicată la Clarendon Press în 1964, cînd autorul se numea încă Timothy. De atunci și pînă în prezent, această lucrare, avînd virtuțile statornicite ale stilului oxonian, care moderează pasiunea și interesul personal prin echilibru, justețe și claritate, a rămas nu doar un reper al cercetării istorice, ci și singura monografie despre contribuția unui teolog laic grec, medic de profesie, reprezentativ pentru definirea polemică a identității ortodoxe în veacul al XVIII-lea.

Dincolo de semnificația sa ca etapă a redescoperirii istoriei Ortodoxiei de după căderea Constantinopolului, cartea de care ne bucurăm astăzi, în traducerea elegantă și precisă a regretatei Iuliana Conovici (1980-2020), are o rezonanță mai amplă decît ar părea la prima vedere. Ea este o bună introducere, indiferent de expertiza cititorului, în lumea în care se formează și se manifestă Eustratie Argenti, pentru a-i înțelege condițiile, dinamica și provocările. Ortodoxia greacă, aflată deja de peste două secole în Imperiul Otoman, se confrunta nu doar cu alteritatea puterii politice și religioase, ci și cu schimbările pe care le aduceau influențele occidentale, precum și cu apariția unui personaj colectiv din ce în ce mai activ și mai dificil pentru administrația patriarhală: „poporul” ortodox. Născut în Chios, Argenti (1687-1757) are parte de educație occidentală și intră în prim-planul vieții Bisericii în contextul unei aprige dispute, inclusiv la nivelul devoțiunii populare, în jurul rebotezării convertiților la ortodoxie. Opera sa nu se reduce doar la această contribuție de argumentare a unei opțiuni fidele față de tradiție, ci devine, prin demersul dogmatico-polemic, o expresie a procesului de autodefinire a conștiinței confesionale ortodoxe.

Cu totul semnificativ este faptul că această definire de sine a Ortodoxiei are loc pe un teren marcat de o diversitate internă, determinată ea însăși de receptivitatea sau de reactivitatea față de mutațiile occidentale post-Reformă. Astfel, peisajul Ortodoxiei de limbă greacă, sub dominație otomană, se dovedește a fi mai dinamic și mai sensibil la creștinătatea de care era separat eclezial și politic decît ne-am putea imagina, iar, pe de altă parte, devine capabil, în pofida multor lipsuri și limitări, să-și redescopere tradiția. Or, această redescoperire, fiind provocată de factori exteriori, prinde chipul polemicii în care, așa cum s-a observat, nu se distinge secundarul de esențial: „Impactul occidental – subliniază Kallistos Ware – este uneori vizibil în stilul și metoda de argumentare, în apetența lui pentru clasificarea și împărțirea subiectului cu o anumită rigiditate scolastică (...). Aceleași ecouri se evidențiază și în alegerea autorităților pe care le citează”, acestea fiind îndeobște cele „la care apelau și teologii occidentali” (p. 209). E o reacție defensivă care creează o imagine de sine definită preponderent polemic, însă pe terenul și în termenii „adversarului”. În acest proces, Argenti navighează cu un fler destul de sigur al învățăturii de credință, dar și cu limitele cunoașterii propriei tradiții. Comparația cu mărturisirile de credință ale patriarhilor Chiril Lucaris și Dositei este foarte utilă pentru a sesiza, prin ceea ce Argenti adoptă sau respinge, măsura receptivității sale față de termenii latini ai polemicii. Editorul colecției, Dragoș Mîrșanu, a avut excelenta idee de a-i propune istoricului Ovidiu Olar, specialist în această perioadă a mărturisirilor de credință și autorul unei remarcabile și novatoare teze despre patriarhul Chiril Lucaris, să redacteze Cuvîntul înainte, care pune în relief, cu noi date, semnificația de ansamblu a cărții. Abia după o astfel de perspectivă, putem înțelege reacția neopatristică din secolul al XX-lea de autodefinire a Ortodoxiei în termeni care să-i fie proprii.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).