Charles de Foucauld

„Părinte, mă las în mîinile Tale, / fă ceea ce voiești din mine. / Orice ai face din mine, îți mulțumesc. / Sînt gata pentru tot, accept totul. / Numai ca voia Ta să se facă în mine, / în toate făpturile Tale, / Nu doresc nimic altceva, Dumnezeul meu. / Îmi încredințez sufletul în mîinile Tale; / ți-l ofer, Dumnezeul meu, / cu toată dragostea inimii mele, / pentru că te iubesc / și pentru că iubirea mea are nevoie ca eu să mă dăruiesc, / să mă încredințez fără măsură în mîinile Tale, / cu nesfîrșită încredere, / pentru că ești Tatăl meu.” Această rugăciune de încredințare în voia lui Dumnezeu, cunoscută în lumea catolică, îi aparține lui Charles de Foucauld (1848-1916), canonizat la 15 mai 2022, după aproape un secol de la deschiderea, în 1927, a procesului de beatificare. Chipul asprit de asceză și de soare, dintr-o fotografie de la 1905, a devenit imaginea sa consacrată, prezentată întregii lumi pe fațada Bazilicii Sfîntul Petru și reprodusă la nesfîrșit pe monografii, broșuri, ziare și chiar benzi desenate. Dintr-o astfel de bandă desenată a aflat despre acest eremit – ucis pe 1 decembrie 1916 de membri ai confreriei Sanûsiyya, la Tamanrasset, în Maroc – și tînărul tîmplar care, pe 30 noiembrie 2016, supraviețuise miraculos după o cădere de la mare înălțime.

Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld, în preziua centenarului morții sale, iar tînărul „miraculat”, pe nume Charle (fără s final), nu era nici măcar botezat. A reușit să iasă singur după ajutor, avînd abdomenul străpuns de o bucată ascuțită de lemn, pe o ușă laterală a bisericii, pentru a nu-i șoca, după cum mărturisește în primul interviu oferit jurnalului La Croix, pe copiii care erau în preajmă. Și deși nebotezat, a acceptat toate întrebările și anchetele care au durat cîțiva ani pînă la recunoașterea medicală și teologică a evenimentului miraculos. Pe 15 mai, împreună cu familia, a fost și el prezent în Piața Sfîntul Petru la canonizarea marelui său protector. De o simplă și relaxată bunăcuviință, Charle a povestit cum căderea i s-a părut straniu de îndelungată și că, în acest timp extins, a luat decizia de a se „abandona”. Recunoaște că nu are explicații și că multele „coincidențe” legate de Charles de Foucauld îl pun pe gînduri, fără a-l conduce însă spre convertire...

Pentru cunoscătorii vieții lui Charles de Foucauld, miracolul decisiv pentru canonizare este ca o pecete a vocației sale singulare: dintr-un tînăr excentric și petrecăreț devine un militar respectat și un explorator recunoscut, care, în urma experienței printre musulmani, revine la credință și decide să se consacre total unei vieți de smerenie și sărăcie. Două din mărturiile scrise în anii convertirii pot fi recitite cu alți ochi după miracolul care i-a fost recent atribuit: înainte de convertire, mergea în biserici, fără să creadă, și petrecea multă vreme rugîndu-se astfel: „Doamne, dacă exiști, fă să te cunosc!”; iar după convertire, îi scria unui prieten: „Din momentul în care am crezut că există Dumnezeu, am înțeles că nu puteam face altfel decît să trăiesc pentru El”. Charles avea să îmbrățișeze viața monahală riguroasă a trapiștilor, să plece apoi la Nazaret pe urmele lui Iisus, pentru a-și petrece în cele din urmă viața ca preot sihastru printre tuaregii din Sahara. Visul de a întemeia un nou ordin nu va prinde contur. La moartea sa abia dacă exista promisiunea unei confraternități spirituale pe care discipolul și legatarul său, Louis Massignon, marele orientalist, convertit el însuși printre musulmani, avea să o facă posibilă și cunoscută generațiilor următoare. Tot Massignon, invitat în tinerețe de Charles de Foucauld să-l urmeze în ermitajul din Maroc, pentru a duce o viață de rugăciune și de studiu, în folosul celor umili, îi va încredința scriitorului René Bazin sarcina primei monografii despre maestrul său spiritual. De aici, din 1921, începe iradierea unui model spiritual exigent și nonconformist. Nimic din viața celui care își propusese să fie „prietenul tuturor, buni sau răi, fratele universal” nu a fost previzibil, cu toate că însemnările sale conțin premoniția martiriului, iar dispozițiile testamentare interzic ca trupul să-i fie luat din locul în care va fi murit. Înainte de a fi ucis, notase: „Nu vom iubi niciodată destul”.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).