Două comentarii la Geneză

Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale Confesiunilor lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale Genezei. Ce legătură este între rememorarea propriei vieți pînă în momentul convertirii și exercițiul laborios al interpretării Scripturii? Dacă sîntem însă atenți, vom observa că Augustin se oprește din scrierea retrospectivă odată cu cartea a IX-a, pentru a face analiza timpului și a memoriei în cartea a X-a, care este o fereastră asupra prezentului său ca autor și, mai ales, ca „om interior”, urmînd ca pînă la finalul Confesiunilor să ne transmită doar o singură mărturie despre sine: esența vieții sale constă de acum încolo în meditarea cuvîntului lui Dumnezeu. Alegerea Genezei nu e una dintre multele posibile, ci singura care leagă începutul Revelației de Evanghelia după Ioan și deschide spre triada augustiniană definitorie pentru orice biografie spirituală: creatio – conversio – formatio (starea inițială a creaturii – întoarcerea la Dumnezeu – creșterea spirituală).

Viața și opera lui Augustin sînt scandate de lupta cu textul Genezei. Astfel, primul comentariu biblic pe care îl alcătuiește la întoarcerea în Africa, delimitîndu-se de receptarea maniheană a textului și, în același timp, de o întreagă etapă a tinereții, are ca obiect tocmai Geneza, asupra căreia avea să revină, sub diferite forme, pînă la marea operă exegetică în douăsprezece cărți. De curînd, Despre Geneză împotriva maniheilor (387/388) și Despre Geneză în sens literal, o carte neterminată (393/394) au apărut în traducerea excelentă a lui Alin-Bogdan Mihăilescu la Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă, în colecția pe care am avut cinstea de a o inaugura în 2010 cu un alt text augustinian. Mă bucură constanta preocupare a echipei de traducători pentru opera de exeget și de predicator a lui Augustin, ceea ce reprezintă și o corectă receptare a modului în care autorul Confesiunilor a dorit să se înfățișeze cititorilor din vremea sa și din toate timpurile.

Cele două comentarii sînt importante, pe de o parte, pentru evoluția interpretării augustiniene a Scripturii, în tensiunea dintre istorie și alegorie, dar și spre o progresivă integrare a sensului spiritual în cel literal, iar pe de alta, pentru polemica sa cu maniheismul nord-african, care a lăsat, se pare, cicatrici pe corpul operei. Această primă versiune românească urmează ediția critică din Bibliothèque augustinienne, stabilește paralele juste și foarte utile cu literatura patristică a vremii și cu posibilele surse creștine, iudaice și grecești, și oferă explicațiile necesare înțelegerii contextului și a mizelor polemice. Dar ceea ce oferă în primul rînd, împreună cu o atentă introducere în hermeneutica Scripturii la Augustin, este redarea riguroasă, fluentă și expresivă a textului. Iată, pentru deschiderea apetitului, o ilustrare a felului în care Augustin încerca să pătrundă, inspirat de Ambrozie și de Origen, sensul peisajul spiritual al Genezei, în care apare un izvor ce uda toată fața pămîntului și care nu putea fi altul decît Cuvîntul lui Dumnezeu, „Adevărul ce se revărsa din interioritatea cea mai adîncă” a făpturii spirituale, fără medierea limbajului: „Acesta, cred, este izvorul care înainte de păcat urca din pămînt și uda toată fața pămîntului, deoarece era lăuntric și nu avea nevoie de ajutorul norilor, căci încă nu plouase Dumnezeu peste pămînt, nici nu era om care să-l lucreze. Dar omul a început să lucreze pămîntul după păcat, atunci cînd i s-a dat drumul din viața fericită de care se bucura în paradis; căci s-a scris după cum urmează: L-a lăsat să plece Domnul Dumnezeu din paradisul dulceții, ca să lucreze pămîntul din care fusese luat,  (...) ca să înțelegem că omul care lucrează pămîntul, adică așezat în seceta păcatelor, are nevoie de învățătura divină în cuvinte omenești ca de o ploaie din nori. Însă această știință va fi nimicită. Căci acum vedem prin ghicitură, căutînd hrana ca într-o ceață, însă atunci vom vedea față către față, cînd întreaga față a pămîntului nostru va fi udată de izvorul lăuntric al unei Ape ce irumpe” (p. 132).

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).