Denis de Rougemont, un autor de redescoperit

Poate că unii dintre noi își amintesc de cea mai faimoasă carte a sa, tradusă în românește înainte de 1989, Iubirea și Occidentul, dar care fusese publicată în 1939, în pragul războiului. Receptarea universitară imediată a fost foarte critică, însă publicul și, mai tîrziu, specialiștii i-au recunoscut virtuțile. Alții îi leagă numele de nu mai puțin celebra La part du diable (1944), numită astfel după o formulă a lui Jacques Maritain, filosoful tomist care, în urma unei convorbiri din timpul exilului american, a impulsionat decisiv scrierea ei. Denis de Rougemont (1906-1985), căci despre el este vorba, a oferit, alături de Sfaturile unui diavol mai bătrîn către unul mai tînăr, scrise cu umor și acuitate psihologică de C.S. Lewis, una dintre cele mai subtile și plauzibile demascări moderne ale răului din viețile oamenilor și din istoria ai cărei singuri făuritori își imaginează că sînt. Grație celor trei volume minunat traduse de Emanoil Marcu și Vlad Russo sub titlul generic Jurnalul unei epoci (Humanitas, 2018), avem prilejul de a-l redescoperi prin notațiile sale acoperind fragmentar două decenii (1926-1946).

Este vorba de un „jurnal non-intim”, care nu-și propune nici cronologia meticuloasă a unei vieți și nici fresca exhaustivă a evenimentelor, ci redarea unui peisaj interior, în care lumea și eul, „subiectul” și „obiectul”, spectatorul și epoca sa intră într-o vibrație personală. Or, pentru Denis de Rougemont, „personal” nu înseamnă „subiectiv” sau „individual”, ci un raport între libertate și responsabilitate care redă vocația persoanei umane, distingînd „individul de mulțime”, dar înțelegîndu-l „în comunitate”. Deși nu este un jurnal de idei propriu-zis, această autodefinire din Prefață trimite la întreaga viziune personalistă a autorului, care a debutat în viața intelectuală franceză ca membru al mișcării din jurul lui Emmanuel Mounier și al revistei Esprit, publicînd în 1934 Politique de la personne și aducînd, din perspectiva unui intelectual protestant, inspirat de marele teolog reformat Karl Barth, o contribuție la „revoluția personalistă” prin formularea „principiilor unui pesimism activ”. Jurnalul unei epoci precedă și însoțește cristalizarea acestei viziuni care simte pericolul cumplit al extremelor politice și al totalitarismelor și proiectează o politică la reala „altitudine a omului”. Observațiile de călător prin Europa sau de intelectual șomer, retras pe o insulă, de martor, ca profesor de franceză la Frankfurt, al nazificării Germaniei, de exilat în America, pentru că încălcase principiul neutralității elvețiene, sînt solul fertil din care se hrănește și se va contura o gîndire dedicată Europei și renașterii sale din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial.

Desigur că am putea gusta fie desăvîrșirea stilistică a unor fragmente ca O „ceașcă de ceai” la Palatul C... sau Singurătate și Prietenie (cel despre Revelionul anului 1942 mi se pare splendid, în spiritul lui F. Scott Fitzgerald), fie perspicacitatea exemplară a reflecțiilor din Germania. Dar ceea ce oferă acest jurnal, în pofida caracterului declarat „non-intim”, este un portret al autorului și o cheie de lectură a scrierilor programatice și a militantismului său european postbelic. Între Goethe și Kierkegaard, cei doi poli simbolici ai echilibrului și excesului, Denis de Rougemont avea să treacă din condiția de spectator al propriei epoci, radiografiate spiritual în Partea diavolului, în postura de promotor al unei Europe federale și de constructor de forumuri și instituții. Intelectualul marginal și exilat devine după 1946 o figură de prim plan, participă la evenimente politice alături de Churchill, așa cum îl putem vedea în unele fotografii, conlucrează cu Robert Schuman și Alcide de Gasperi, și, mai ales, se investește într-o „educație europeană”. Dacă mai vrem să știm ce înseamnă Europa, „patria iubirii” și „memoria lumii”, dacă ne interesează ce orizont se deschidea după război și ce spirit anima proiectul Uniunii, merită să-l recitim pe Denis de Rougemont și să ne inspirăm din pesimismul său activ.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).