Curajul ca virtute

Cvartetul virtuților pe care etica antică l-a lăsat moștenire culturii creștine cuprinde invariabil curajul. Recunoscut prin excelență eroilor și cultivat în rîndul membrilor cetății, curajul se manifesta mai ales în confruntarea cu riscul maxim al pierderii vieții. În Etica nicomahică, Aristotel confirmă această paradigmă agonală: „Pe bună dreptate, curajos ar putea fi numit cel care se arată neînfricat în fața unei morți aducătoare de glorie, în fața unor pericole în care moartea este iminentă; iar un asemenea mod de a muri se întîlnește cel mai mult pe cîmpul de luptă” (III, 6). Este neîndoios o înțelegere eroică a acestei virtuți, avînd ca pandant recompensa imanentă a renumelui care va fi transmis din generație în generație și va avea astfel un efect formator durabil. Modelului antic al eroului cultura creștină i-a adăugat pe cel al martirului și al cavalerului, în cazul cărora curajul este un act de credință și de fidelitate. Ambele condiții creștine exemplare se definesc prin intensitatea unei probe excepționale, la limită, aproape inaccesibile pentru oameni obișnuiți, care cedează, de regulă, în fața fricii sau a grijilor.

Poate mai mult decît alte virtuți, curajul are calitatea de a sfîșia carcasa mediocrității morale, punînd instinctul de conservare în criză. Dacă înțelepciunea, cumpătarea și dreptatea par a sta mai degrabă de partea construcției de sine, curajul e o formă paradoxală de exprimare a identității prin asumarea riscului suprem. Dar nu în gol și nu oricum. Pentru că nu e totuna a fi curajos cu a fi temerar, a înfrunta conștient un pericol cu a nu ține seama iresponsabil de nici o primejdie, a-ți expune viața pentru cineva, pentru un ideal sau o credință cu a te avînta bezmetic de dragul riscului. Din acest motiv, așa cum se vede, și astăzi, curajul depinde de ceva care-l depășește, de dreptatea cauzei, de umanitatea ei ireductibilă. Există și ceea ce Steinhardt descria ca a treia soluție „pentru a ieși dintr-un univers concentraționar”: „în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă, scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta”. Nu e o simplă – și implauzibilă – negare a fricii, ci o victorie asupra paraliziei produse de frică, așadar o combativitate susținută de stăpînire de sine, fără de care a-ți pune viața în joc ar fi mai curînd vanitate și inconștiență decît virtute.              

Dar, așa cum ne amintea Petru Creția, putem observa, dacă sîntem atenți, o formă mai puțin vizibilă a curajului de zi cu zi, care „nu are răsplata vreunei glorii”: „Să-ți crești, în durere, copii rău născuți, să îngrijești ani și ani părinți neputincioși, să trudești cîinește pentru puțin și să pierzi și ce ai, să rabzi fără murmur chinurile trupului, să fii obscurul erou al unei dăinuiri”. Cutremurător portret al confruntării umile cu disperarea! Acest eroism cotidian nu-i știrbește cu nimic aura celui excepțional; dimpotrivă, se luminează reciproc ca două expresii a ceea ce e mai bun în om: puterea, uneori nebănuită, de a lupta cu răul pentru a afirma cu prețul vieții binele și incredibila forță de a spera în pofida a toate. Împrejurările excepționale au darul de a scoate la lumină, în peisajul dramatic al angoasei și al limitelor umane de tot felul, o tărie pe care doar formula lui Paul Tillich ar putea să o surprindă: curajul de a fi – uneori spectaculos, aproape neverosimil, fără a ține seama de fragilitatea vieții; alteori discret, aproape invizibil, fără să cedeze în fața dezastrului. Mai degrabă decît să-i rușineze pe cei rămași prizonieri ai confortului sau să-i umple de admirație pe alții, actul de curaj, asociat dăruirii de sine, e o dovadă a faptului că sensul ultim al vieții se manifestă, în momente privilegiate, prin asumarea neîntîrziată a riscului și prin noblețea sacrificiului.      

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).