Scriptura: arbore, spital, cer

Parabola grăuntelui de muștar a fost constant invocată pentru a ilustra fecunditatea Scripturii. „Fiecare cuvînt al Scripturii divine – spunea Origen în deschiderea primei Omilii la Exod – îmi pare asemenea unei semințe care, odată aruncată în pămînt, renăscută în spic sau în altceva de acest fel, se ramifică înmulțit și aceasta cu atît mai mult cu cît un agricultor iscusit va dedica mai multă muncă semințelor sau se va bucura de avantajul unui pămînt mai fertil.” La fel cum sămînța de muștar crește, și cuvîntul citit „din cărțile sfinte, deși la prima vedere se arată mic și neînsemnat, se transformă în copac dacă începe să fie îngrijit și tratat cu îndemînare duhovnicească. El se ramifică, astfel încît pot veni dialecticienii și retorii acestei lumi, care, cu aripi ușoare, asemenea păsărilor cerului, urmăresc cele înalte și arzătoare numai cu clinchet de cuvinte și, captivi în raționamente, ar dori să locuiască în aceste ramuri, în care nu există eleganță a discursului, ci temeiul vieții” (trad. de Adrian Muraru, Polirom, 2006).

Origen semnalează cu luciditate riscul altoirii propriilor opinii, uneori rafinate, pe trunchiul Revelației, fără ca aceasta să fie o adevărată receptare a cuvîntului. Iar pentru a-l evita, predicatorul se roagă să primească „arta cultivării duhovnicești”, astfel încît Dumnezeu-Cuvîntul care se descoperă în limbajul omenesc să fie inspiratorul interpretării Scripturii, al cărei sens nu poate fi cuprins în totalitate. A înțelege și predica revelația e departe de a fi doar un meșteșug personal, ci se dovedește o lucrare comunitară, care are nevoie de rugăciunea celor cărora li se adresează. 

Sfîntul Macarie Egipteanul reia imaginea cuvîntului-arbore pentru a face o comparație între sufletul asediat de duhurile necurate și pasărea care, urmărită de păsările răpitoare, caută un refugiu: „Dar cînd sufletul va vedea copacul adevărului și se va refugia în el și se va sălășlui în ramurile lui, se izbăvește de duhurile rele și ele nu mai pot să intre în el, dar în afara lui, îl vînează, cînd iese afară din Cuvînt (...). Dar cînd sufletul vine la ramurile Cuvîntului, are nevoie de răbdare și de îndelungă-răbdare pînă ce ochii lui vor vedea și vor înțelege rodul, iar sufletul se va împărtăși și se va sătura, în așa fel încît să nu mai aibă nevoie să umble în afara Cuvîntului” (trad. de Laura Enache, Doxologia, 2017). Copacul Scripturii nu e doar plin de înțelesuri, care atrag și păsări străine, ci și un refugiu binefăcător, care se va transforma treptat într-o sălășluire interioară a Cuvîntului.

Acest arbore protector devine și loc vindecător. Nu avem în Scriptură doar un adăpost ocazional, ci un veritabil rezervor de tratamente sufletești, așa cum apare, de pildă, la Sfîntul Vasile cel Mare, în introducerea la tîlcuirea Psalmilor: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare. De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toți oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obștesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria boală” (trad. de pr. Dumitru Fecioru).

Pentru Augustin, însă, Scripturile sînt ca un cer al istoriei umanității și al lumii: „Ai întins, Doamne, tăria cerului ca pe un acoperămînt de piele, acesta fiind Scriptura ta, cuvintele tale care se potrivesc întotdeauna între ele și cu care ne-ai acoperit prin slujirea unor oameni muritori”. Dincolo de ceruri se află „apele nemuritoare, ferite de stricăciunea pămîntească”, adică îngerii care contemplă neîncetat chipul lui Dumnezeu și „citesc” ceea ce voința divină le transmite, „fără ajutorul unor silabe care să se succeadă în timp. (...) Citesc fără întrerupere, iar ce citesc nu trece niciodată”. Pentru că Dumnezeu însuși li se dezvăluie ca o carte care „nu se închide”. Scriptura, însă, revelația în limbajul oamenilor, este cerul care se întinde peste lume „pînă la sfîrșitul veacurilor”. Acest cer al cuvintelor dezvăluite în timp „se va înfășura” ca un pergament, însă cuvîntul lui Dumnezeu „va rămîne pe vecie; el este arătat acum prin parabolanorilor și prin imaginea oglindită a cerului (...)” (trad. de Eugen Munteanu, Humanitas, 2018). 

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).