Ecoul milostivirii
Pînă de curînd făceam daruri celor din familie sau celor care-mi sînt dragi. Era firescul însuși al lucrurilor, chiar dacă nu reușeam întotdeauna să aleg sau să ofer ceea ce aș fi dorit. La un moment dat, ratînd experiența milei față de nevoiași, mi-am dat seama că tocmai cei care nu așteaptă sau care insistă să primească ceva, pentru că știu că nu vor primi sau se vor alege cu puțin, ar trebui să fie destinatarii darurilor. N-am să uit că singura dată cînd am simțit ceva la fel de eliberator ca iertarea a fost cînd am dăruit celor care nu se așteptau. Uimirea din privirile lor și timiditatea în fața darului sînt, într-un fel, pe potriva milostivirii divine, pe care o primesc și cei ce cred, și cei ce nu cred. Știm că există pe lume insuportabile situații de suferință și de nedreptate, și că pe lîngă cele mari, cunoscute de toți, sînt nenumărate în viața obișnuită, care cer un eroism cotidian. Dar în fața indigenței și a durerii, nu teodiceea e recomandată, ci fapta care vine din milostivire, din îngemănarea inimilor.
În a fi milostiv e mai mult decît empatie și generozitate. Nu întîmplător una dintre Fericirile evanghelice spune: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt 5, 7), criteriul judecății eshatologice fiind reductibil la practica însăși a milostivirii. Numai că în miezul gesturilor față de săraci, abandonați, marginalizați, suferinzi e relația însăși cu Dumnezeu. Mila noastră – iertați-mi pluralul inclusiv – nu e niciodată într-un raport de reciprocitate: dimpotrivă, e precedată și infinit depășită de mila Lui. Însă a ne exersa libertatea pe terenul de multe ori la îndemînă al milostivirii ne revine ca o pregătire a întîlnirii față-către-față cu El, căci singurul său chip revelat oamenilor, supus privirilor și batjocurii lor, e chipul milostivirii. În Exod, Moise a primit această autorevelare a lui Dumnezeu: „Domnul, Domnul, Dumnezeu milostiv și îndurător, / zăbavnic la mînie, plin de bunăvoință și de credincioșie, / care păstrează bunăvoință pentru mii / și care iartă fărădelegea și răzvrătirea și păcatul (...)” (Exod 34, 6-7). Iar Isaia compară fidelitatea divină cu mila maternă: „Oare femeia uită pe pruncul ei și de rodul pîntecelui ei n-are milă? Chiar cînd ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine” (49, 15). Sensul originar al milostivirii trimite la pîntecele matern și tocmai acesta este ales ca modalitate de a exprima relația lui Dumnezeu cu făptura „mîinilor sale”. Răscolitoarea emoție a compasiunii și a iertării fără rest îl cuprinde pe părintele din parabola fiului risipitor, la fel ca și pe bunul samaritean sau pe Iisus însuși, cînd vede mulțimile care-l urmează înfometate sau suferința văduvei din Nain după fiul pierdut (Lc 7, 13). Dumnezeu întrupat e milostivirea însăși, compasiunea divină care se face proximitate fizică tămăduitoare, iertarea mai promptă decît orice așteptare și mai adîncă decît orice speranță.
În Confesiuni, Augustin descrie cum „izvorul milostivirii” se apropia din ce în ce mai mult, în vreme ce condiția lui nefericită era tot mai chinuitoare (VI, 16, 26). Peste veacuri și în alt colț de lume, Sfîntul Siluan Athonitul se simte copleșit de măreția milei lui Dumnezeu, avînd conștiința unei teribile nevrednicii: „Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ți-am plăcut ca Tu să vrei să fii în noi și noi să fim întru Tine? (...) Cît de mare e mila Ta, și eu o văd revărsînd-se peste mine. Sînt vrednic de iad și de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfînt”. E mila pe care Sfîntul Isaac Sirul o vede traversînd toate manifestările lui Dumnezeu, chiar și pe cele care au înfățișarea aspră a mîniei sau a pedepsirii: „Căci a gîndi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună, chiar și față de făpturile demonice, e un lucru odios și blasfemator, ca și acela de a atribui slăvitei lui firi oricare din slăbiciunile sau patimile noastre, pretinzînd că ar fi vorba de răsplătirea binelui sau a răului” (Cuvîntul 39, 3). Însă pînă la experiența mistică a milostivirii atotcuprinzătoare, fericirea din Evanghelia după Matei e făgăduința unei recunoașteri reciproce: Dacă veți fi milostivi față de toți, fără excepție, și cu cei care nu merită sau nu așteaptă, veți trăi veșnic, începînd de aici, în lumina chipului milostiv al lui Dumnezeu. Astfel, vom primi ceea ce am învățat să dăruim.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).
