Maria Egipteanca

Una dintre cele mai tulburătoare și mai pline de speranță istorii sfinte este, fără îndoială, Viața Mariei Egipteanca, atribuită Patriarhului Sofronie al Ierusalimului. În iconografia ortodoxă, scena emblematică reprezintă momentul împărtășirii: făptura arsă de soare și topită de asceză se apropie de potirul pe care-l ține părintele Zosima. În Occident, frescele, statuile sau miniaturile o înfățișează pe pustnică învăluită pînă la călcîie de părul său și, uneori, în levitație, înconjurată de îngeri. Viața sa a cunoscut o răspîndire impresionantă de-a lungul secolelor, sfînta fiind venerată atît în lumea de limbă greacă, unde i se va dedica una dintre duminicile Postului Mare, cît și în cea de limbă latină, în care va fi asemuită, dacă nu confundată, cu Maria Magdalena și va da naștere unei literaturi hagiografice vernaculare. Dincolo de dezbaterea despre autenticitatea acestei Vieți, cinstirea cu totul specială acordată Sfintei Maria Egipteanca, păcătoasa care, retrăgîndu-se în pustie, atinge desăvîrșirea, înseamnă recunoașterea de către Biserică a faptului că excepționalul și unicitatea ireductibilă a unei vieți pot exprima un adevăr general și eficace pentru viața spirituală. Pocăința Mariei Egipteanca este propusă ca model în mai multe sensuri, pe care voi încerca să le schițez aici:

1) Ca taină a pocăinței, fără de care nu poate fi întîlnit Hristos. Să ne amintim cum a dorit să intre în biserica din Ierusalim pentru a vedea crucea lui Hristos, încercînd să participe oarecum fraudulos la pelerinaj. Însă nu s-a putut închina crucii fără să aibă inima străpunsă. Apoi, odată întîlnindu-se cu crucea, viața i s-a schimbat radical. De ce o ființă plină de păcate a dorit să intre în biserică? De ce a putut să făgăduiască Maicii Domnului că se va schimba dacă intră și vede crucea? Cum a avut puterea de a-și păstra făgăduința? În gîndul însuși al pocăinței, Dumnezeu este deja prezent, stă la ușă și doar simpla întredeschidere permite iubirii Sale să intre și să fie eficace.

2) Ca ilustrare a schimbării aduse de pocăință. Dacă hotărîrea de a ne schimba viața vine ca un efect al conștiinței că ne-am exilat singuri din iubirea lui Dumnezeu, perseverența în această hotărîre este, de fapt, partea cu adevărat grea a pocăinței: „Crede-mă, părinte, îi zice Maria Egipteanca lui Zosima, că am petrecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptîndu-mă cu poftele mele nebunești ca și cu niște fiare sălbatice”. Supunerea față de păcat este o cedare a părții propriu-zis umane a omului în favoarea animalității și a iraționalului. Or, în fața iubirii creatoare, păcatul apare ca lipsa de sens prin excelență, ca nebunie și sălbăticie (pentru că și ferocitatea animalelor e o consecință a căderii). Prin urmare, schimbarea este întîi de toate o luptă pentru a reinstaura stăpînirea omului asupra animalității și demnitatea sa în creație.

3) Ca sens al postirii. Retragerea în pustie este, de fapt, o ex-tragere din lumea care – instrumentalizată de păcat – devine, fără să vrem sau fără să ne mai putem opune, prilej de păcat. Să ne amintim cum hrana, minim necesară, îi trezea dorința pentru mîncărurile și băuturile din viața păcătoasă. Or, asceza devine răspunsul restaurator la consumul păcătos și adevăratul act de ecologie spirituală.

4) Ca întrupare a roadelor perseverenței în schimbarea vieții. Maria Egipteanca nu citise un rînd, dar ajunge să invoce Scriptura, profețește, merge pe apă. Potrivit imnografiei, din pricină de cădere a devenit „soare” spre mîntuire; desfrîului din lume i-a opus nevoința pustiei, iar neputințelor firii – înfruntarea sălbăticiei lăuntrice și a atacurilor demonice.

5) Ca sens al speranței care însoțește pocăința și asumarea Crucii. Potrivit acestei Vieți, Dumnezeu poate nu doar să întoarcă la pocăință un păcătos învechit în rele, ci să-l și copleșească de daruri în chiar efortul său de a se elibera de patimi. Pentru unii pocăința poate dura numai trei zile – după cum spuneau Părinții pustiei –, pentru alții ani îndelungați. În taina îndurării, care îi scoate pe oameni din abisul păcatului, îi luminează în plină rătăcire, îi așteaptă să înțeleagă că sînt iubiți, greșelile și nedreptățile sînt convertite în viață adevărată, iar ființa lăuntrică – destrămată și înnegrită – este țesută și înnoită, devenind cămașa de nuntă pentru ospățul pascal.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).