O notă a părintelui Stăniloae
De curînd a fost lansată, în seria de Opere complete de la Editura Basilica a Patriarhiei Române, traducerea Tîlcuirii la Psalmi a Sfîntului Chiril al Alexandriei (623 de pagini), datorată părintelui Dumitru Stăniloae, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit trei decenii. Textul, printre ultimele traduse și publicate în foileton între 1989-1993, beneficiază în această nouă ediție de confruntarea cu manuscrisul olograf, aflat, alături de celelalte manuscrise, la Biblioteca Sfîntului Sinod, ca urmare a donației făcute de domnul Dumitru Horia Ionescu, nepotul părintelui. Acest amplu comentariu verset cu verset nu completează doar literatura patristică dedicată Psalmilor, ci confirmă centralitatea pe care hristologia și exegeza chiriliană au avut-o în teologia părintelui Stăniloae. E ceea ce putem observa, ca și în cazul foarte cunoscut al Filocaliei, parcurgînd notele sale, care se constituie ele însele într-o lectură cursivă, de adîncire teologico-spirituală, a textului tradus.
O ilustrare cu totul specială a perspicacității hermeneutice a părintelui Stăniloae mi se pare că oferă o notă la tîlcuirea Psalmului 16, acolo unde Sfîntul Chiril vorbește despre rugăciunea lui Iisus către Tatăl „ca să fie păzit El, adică trupul Lui sau Biserica celor credincioși, de cei care Îl războiesc, asemeni unei pupile netulburate a ochiului, adică văzătoare a celor drepte” (p. 125). Interpretarea pasajului e remarcabilă, pentru că face apel la una dintre faimoasele cugetări ale lui Pascal: „Jésus sera en agonie jusqu’à la fin du monde“ („Iisus va fi în agonie pînă la sfîrșitul lumii“). E un exemplu pentru capacitatea părintelui Stăniloae de a actualiza tradiția patristică și de a o adînci prin stabilirea unor sinapse imprevizibile pentru un specialist, însă foarte sugestive teologic.
Tema este cea a trupului mistic al lui Hristos, care este Biserica. Rugîndu-Se „pentru El”, Hristos, Dumnezeu și Om, se roagă pentru cei care sînt încorporați prin credință în propriul Său trup și aceștia, uniți fiind cu Hristos și între ei, se roagă pentru El. Dinamica acestei rugăciuni descrie, de fapt, „interioritatea reciprocă” dintre Hristos și membrii Bisericii. Părintele Stăniloae a simțit în accentul ecleziologic al comentariului Sfîntului Chiril ceea ce Pascal însuși a dorit să exprime într-o frază percepută adeseori ca enigmatică, dar care indică sensibilitatea sa eclezială. Căci nu e vorba, la Pascal, doar despre compasiunea pentru cei care suferă, ci despre starea permanentă de jertfă a lui Hristos, izvor de purificare a păcatelor și de viață pentru cei care participă prin credință la trupul Său.
Faptul că părintele Stăniloae a găsit în formula pascaliană un reper spiritual de primă mărime este confirmat și de un fragment din Teologia dogmatică ortodoxă (vol. II, 2003): „Iar suferința pe cruce fiind și o compătimire pentru oameni – această compătimire rămînînd pînă la sfîrșitul lumii (subl. m.) –, Hristos a putut avea o suferință compătimitoare pentru acele suflete și în iad. Dar această suferință compătimitoare e în același timp putere mîntuitoare. Mila Îl însoțește oriunde și oricînd. De aceea s-o cerem tot timpul. Dar avînd-o proprie și ca om, ea nu poate fi lipsită de o notă de suferință” (p. 177). Pascal nu e invocat explicit aici, însă e prezent într-un mod mai mult decît evident, într-o țesătură teologică marcată de prezența Sfîntului Chiril al Alexandriei, căci părintele Stăniloae îl are pe marele autor alexandrin ca principală sursă de inspirație pentru a explica „sensul spiritual al expresiei: jertfă întru miros de bună mireasmă”. Hristos, înviat și înălțat, purtînd pe trupul Său pneumatizat semnele rănilor, face ca prin continua sa stare de dăruire sacrificială mirosul rău al păcatelor să fie curățat și ființa celor care cred și participă la jertfa și învierea Sa să devină, prin El, bună mireasmă: „Noi ne oferim prin Hristos lui Dumnezeu, scria Sfîntul Chiril, căci El este Cel ce curățește prin jertfa Sa pe păcătoși și spală spiritual pe cei ce se află în necurăție”. Astfel, părintele Stăniloae redă tradiției, cu acuitate deopotrivă spirituală și intelectuală, forța de a-și găsi semnele unei convergențe edificatoare.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).
