Cuvîntul și Viața
„La viață, la propria noastră viață, la cea a altora, la cea a lui Dumnezeu, nu ajungem prin simțuri. Cei care intră în mănăstiri pentru a auzi mai bine cuvîntul lui Dumnezeu speră să-l audă așa cum aud susurul fîntînii din curtea mănăstirii sau tăcerea curții atunci cînd izvorul seacă. Tăcerea mănăstirii nu e decît prilejul ca, făcînd să tacă zgomotele lumii, să putem auzi o altă tăcere, care nu e făcută din diminuarea decibelilor sau din absența lor. Nu e o tăcere în care nu e zgomot, e o tăcere în care nu poate exista zgomot, pentru că acolo unde ea se instalează, nu mai lucrează nici un simț, nici o ureche și astfel nu mai e cu putință nici un sunet. Această tăcere însă nu e cea a mutismului, e cea în care vorbește plenitudinea fără ruptură și fără greș a vieții. Unde anume vorbește viața? În inimă.”
Fragmentul de mai înainte pare a fi fost scris de oricine altcineva, dar nu de un filosof. Totuși, și filosofii pot ajunge la o astfel de reflecție, fără să facă din autonomia propriului demers o piedică în calea întîlnirii cu absolutul. Michel Henry (1922-2002), cel căruia îi aparțin rîndurile de mai sus*, a fost unul dintre marii fenomenologi ai secolului al XX-lea, autor al unei opere care se bucură, dincolo de cercul specialiștilor, de o continuă atenție, dovadă fiind traducerile, monografiile, colocviile tot mai numeroase. El a construit cu tenacitate și asumată marginalitate universitară (preferînd Sorbonei orașul Montpellier, unde a predat pînă în 1992) o contrapondere la fenomenologia husserliană și heideggeriană printr-o „fenomenologie materială”, în care centrale sînt viața, afectivitatea, „trupul” (diferit de corpul exterior, obiectiv). Nefiind aici locul unei prezentări în detaliile cuvenite a operei sale filosofice – pe care o cunosc infinit mai bine colegi de generație sau mult mai tineri –, aș dori să evoc, la două decenii de la trecerea lui Michel Henry din această lume, ultima parte a itinerariului său, care cuprinde o trilogie dedicată creștinismului. Prin grija părintelui Ioan I. Ică jr cele trei volume au fost traduse începînd din 2000 și sînt încă în librăriile noastre.
Aș reține din ultima carte, Cuvintele lui Hristos, încheiată pe patul de suferință și considerată un adevărat „testament filosofic”, întrebarea fundamentală: dacă ceea ce rostește Hristos, folosind cuvintele obișnuite ale oamenilor, nu trimite la ceea ce vedem și înțelegem în orizontul acestei lumi, cum putem primi cuvintele sale? Ce capacitate avem pentru a le auzi, pentru a nu le lăsa să treacă pe lîngă noi? Cum e posibil ca Dumnezeu să ne vorbească despre El însuși prin cuvintele umile și bătătorite ale conversației noastre de toate zilele? Este vorba, sub diferite forme, de constatarea pe care Hristos însuși a făcut-o: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzînd, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg” (Mt 13,13). De unde vine opacitatea sau surditatea față de cuvîntul divin? Și cum e posibil să o depășim din moment ce cuvîntul lui Dumnezeu ni se adresează? Michel Henry pornește de la observația care distinge revelația hristică de alte forme de transmitere a mesajului divin: în persoana lui Hristos distanța dintre Dumnezeu și ceea ce El comunică este abolită, pentru că Hristos este Cuvîntul dumnezeiesc care se întrupează pentru a-l revela pe Dumnezeu, adică pentru a se autorevela inclusiv prin limbajul de zi cu zi al oamenilor. Nu e nevoie să crezi pentru a ține seama de această „structură” a revelației creștine. Pur și simplu aceasta este axa credinței despre care vorbim. Dar ceea ce e mai spectaculos – vă las să descoperiți citindu-i cărțile – este că Michel Henry pune în lumină, prin propriul demers fenomenologic, posibilitatea de a recepta revelația, adică Viața care ni se comunică prin cuvintele Vieții, pentru că noi participăm la ea prin viața noastră de adîncime, prin ceea ce sîntem constitutiv. De aceea, a auzi cuvîntul lui Dumnezeu, interioritatea lui, apare drept cea mai proprie receptivitate a vieții umane, iar inima, după cum nu se sfiește să ne reamintească Michel Henry, „e singura definiție adecvată a omului”.
* Cuvintele lui Hristos, trad. de Ioan I. Ică jr, Deisis, 2005, p. 130.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).
