Clipa de har

Într-una dintre povestirile sale despre Bunul Dumnezeu, Rilke imaginează un fragment de viață florentină din timpul Renașterii. Tînărul aristocrat Palla degli Albizzi făgăduiește în fața prietenilor săi că-i va smulge o privire și, poate, un zîmbet frumoasei Beatrice Alticheri, pe care o credea mîndră și insensibilă. Scena urma să se petreacă în pridvorul bisericii Santissima Anunziata, faimoasă pentru miracolele petrecute acolo și pentru care, am adăuga noi, Fra Angelico avea să picteze cu ajutorul discipolilor săi panourile dedicate unui Armadio degli Argenti. Beatrice avea un ritual al milosteniei, pregătind un bănuț pentru fiecare dintre cerșetorii care o așteptau cuminți în pridvor. Nu ridica privirea adumbrită de pelerina largă și nici nu avea nevoie, pentru că îi știa pe fiecare. Tînărul Palla se preschimbă în cerșetor și se așeză ultimul din șirul nevoiașilor, deja îngrijorați că un necunoscut li s-a adăugat. Surprinsă de prezența unui sărac pe care nu-l cunoștea, Beatrice ezită să-l miluiască din scrupulul de a nu-l jigni, pentru că nu-i știa rostul. După un moment de frămîntare, găsi o soluție ca să-i poată oferi milostenia și să-i respecte în același timp demnitatea. Ieși din biserică și, aflîndu-l tot în pridvor, îi întinse punga cu puținii bani rămași, inventînd o poveste: îi spuse că punga de brocart fusese probabil uitată de tatăl celui ce stătea (deghizat) în fața ei și care lucrase o frumoasă balustradă în casa părinților, așa că îl rugă să o primească. Așadar, nu milostenie, ci restituirea a ceva pierdut. Sau, mai degrabă, milostenie strecurată într-o țesătură de gingășie sufletească, deși, în sine, motivația era o minciună diafană. Nu știm ce s-a petrecut cu Beatrice, dar povestitorul ne spune că tînărul Palla a fost atunci atins de har și, împărțindu-și averea săracilor, a devenit eremit la Subiaco și apoi a fost recunoscut ca sfînt.  

Frumoasa povestire a lui Rilke urmează modelul unor istorisiri pe care tradiția creștină le-a transmis de-a lungul timpului. Unele pot fi documentate istoric, altele rămîn într-o condiție atemporală, ca un condensat de experiență și înțelepciune. E vorba, desigur, despre convertiri bruște, fără dezbateri interioare, fără ezitări și incertitudini. Dar întîi de toate, este vorba despre întîlnirea cu necunoscutul, cu imprevizibilitatea (pentru noi) a providenței divine: una este intenția umană, mai serioasă sau mai ghidușă, și cu totul alta se arată a fi voința divină. O farsă poate deveni rama unei convertiri fără apel. O întîlnire „întîmplătoare” schimbă cu totul cursul vieții. Efemeritatea imposibil de recuperat a gesturilor și a actelor omenești dobîndește dintr-o dată, sub aripa harului, demnitatea de receptacol al transcendenței. Sînt atîtea exemple care pot fi date, pornind de la istorioarele de Pateric, de la marele Antonie și avva Moise pînă în zilele noastre. Ce s-ar fi întîmplat dacă Clara nu l-ar fi zărit pentru o clipă, în Assisi, pe Francisc? Dar dacă bătrînul episcop Nectarie din Eghina n-ar fi trecut la Domnul într-un spital și haina sa ponosită n-ar fi fost apoi aruncată în grabă peste un bolnav care zăcea alături și care s-a vindecat miraculos? Ce ar fi fost dacă doi tineri revoltați și disperați ca Jacques și Raïssa Maritain nu s-ar fi îndrăgostit pentru a deveni mîini ale providenței pentru cei care aveau să se convertească grație lor? Ce să mai spunem despre uluitoarea „poveste” a Mariei Skobțova, fugită în Occident cu cel care trebuia să o condamne ca șef al tribunalului revoluționar, devenită apoi monahie și urmînd să-și încheie viața de sacrificiu într-un lagăr nazist, ca și fiul său? 

Clipa de har, irezistibilă, iluminantă, eliberatoare, e o întîlnire neprevăzută între ceea ce nu cunoaștem în noi și Dumnezeu care nu poate fi redus la gîndurile și voințele noastre. Tot ce urmează se hrănește ca dintr-o mirabilă sursă de energie din acea irumpere a unei prezențe care se dăruiește de multe ori fără solemnitate, nerefuzînd nici un prilej dintre cele pe care fragilitatea, neputința sau lipsurile oamenilor i le pun la îndemînă, ca iactanța tînărului Palla și sfiala milostivă a Beatricei. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).