Benedict al XVI-lea

Marile opere – literare, filosofice, teologice – au sunetul lor inconfundabil, ca un ritm interior, obținut uneori de la început, alteori construit și confirmat pe parcurs. În momente de grație, pot apărea – cu claritatea unei epifanii aproape incomunicabile – convergențe cu muzica. Aș îndrăzni să spun – fără să știu dacă nu a fost deja spus – că teologia lui Benedict al XVI-lea are ceva mozartian, după cum opera lui Hans Urs von Balthasar e mai aproape de Bach, iar Henri de Lubac ar fi un Brahms în teologie, recapitulativ și integrator. Îmi dau prea bine seama de limita acestor analogii, însă nu cred că Benedict al XVI-lea ar fi fost rezervat față de o astfel de apropiere. I-am ales pe cei doi confrați ai săi din secolul al XX-lea pentru că în ultima carte de convorbiri, publicată în 2016, i-a ales el însuși, mărturisind că nu se considera nici la fel de erudit, nici la fel de harnic ca cei doi, dintre care unul îi fusese ca un maestru și deschizător de drumuri, iar celălalt prieten, deși nu se tutuiau. Dar ceea ce mi se pare mai important în evocările pe care Papa emerit le făcea de dincolo de capătul vieții sale publice e că împreună cu aceștia și cu alți teologi a fost, de fapt, interpretul aceleiași muzici. E aici, în această lapidară privire retrospectivă, un simț extraordinar de viu al colegialității în vastul cîmp al teologiei, de unde el fusese ales, ca „smerit lucrător”, să devină Papă.  

Odată, în primii ani ai pontificatului, a răspuns liber unui tînăr de douăzeci de ani, care îl întrebase despre cum a ajuns la vocația sacerdotală: a început prin a recunoaște că era un cu totul alt context istoric și eclezial, dar că, în esență, a fost vorba despre descoperirea frumuseții liturghiei și apoi a teologiei, și că nu au lipsit nici întrebările, conștient fiind că nu e suficient să-ți placă teologia pentru a putea fi realmente preot. N-a avut perioade de „convertire”, ci un parcurs cu sine însuși și cu ceilalți ca să ajute la lucrarea pe care, de fapt, o împlinește Dumnezeu în istorie. Dacă cineva revede acest fragment, ușor accesibil online, nu poate să nu constate ritmul, construcția muzicală a răspunsului, făcută cu o excepțională discreție. Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii. Nu cred să fi asistat pînă atunci la o intensitate mai mare a emoției colective care vibra în jurul lui, printre preoți, ca de altfel printre toți cei care urmăreau cu respirația parcă suspendată o liturghie penitențială. Era ultima lui ceremonie papală, pe care a condus-o cu acel amestec de fragilitate a vîrstei și sobrietate a conștiinței aflate în fața Celui de dincolo de preaomeneștile șovăiri. Îmi părea că a primit aplauzele finale îndelungate ca pe o îmbrățișare tîrzie, poate prea tîrzie, cu împăcarea și reținerea celui care era convins de justețea deciziei sale.

Benedict al XVI-lea ar fi putut rămîne numai Joseph Ratzinger în istoria teologiei și a Bisericii Catolice. Era deja un autor clasic. Cărțile sale cunoscuseră tiraje impresionante, opera îi era studiată și dezbătută. Era părintele noului Catehism, pe care îl dorise marele său prieten, Ioan Paul al II-lea. I-a fost însă dat privilegiul supremei răspunderi, laolaltă cu înfruntarea dureroasă a unor reale probleme și acerbe neînțelegeri. Dacă privim cu atenție, vom vedea cum, în orizontul credinței, viața sa s-a transformat treptat într-o parabolă: de la tînărul profesor german, care dorea înnoirea propriei Biserici, la prefectul acelui organism roman însărcinat cu rigoarea credinței și apoi la primul Papă care se retrage, după Celestin al V-lea. Cel care pornise în prima tinerețe de la o anumită rezervă față de Roma avea să ajungă în locul propriu-zis al autorității și al balanței între vechi și nou. Și așa se și vedea, cu impecabilă luciditate, făcînd experiența propriei posterități: între ceea ce s-a încheiat și ceea ce s-a deschis deja. Nu ca moment de tranziție, ci ca mărturie a faptului că, în Biserică, vechiul și noul au alte sensuri decît cele ale simplei succedări în timp: noutatea nu e a interpretului, ci a muzicii care va fi nouă pentru cei care încă nu s-au născut.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).