Mirabila Hildegard
Rare sînt figurile medievale care să trezească interesul dincolo de mediile ecleziale și academice. Alături de Toma din Aquino și Dante îi mai putem număra pe Abélard, pe Eckhart și, cu siguranță, pe Hildegard din Bingen (1098-1179). Astăzi, după decenii de cercetare, editare și traducere a operelor sale, Hildegard se bucură de privilegiile unei personalități-vedetă: misterioasele sale miniaturi sînt accesibile nu doar prin somptuoase volume de artă, ci și prin digitalizare; muzica sa este înregistrată de faimoase case de discuri; remediile sale naturale sînt în vogă; rolul său, ca femeie, în epoca în care a trăit, are toate ingredientele pentru a o situa într-o galerie a personalităților feminine de prim rang. Vizionară și compozitoare, contemplativă și totodată atentă la virtuțile tămăduitoare ale naturii, dar mai ales abatesă și predicatoare a cuvîntului lui Dumnezeu în părțile Rinului, Hildegard are în prezent, ca și atunci, o charismă irezistibilă. În istoria medievală, nu este singura personalitate feminină care fascinează, însă, dacă o comparăm, de pildă, cu Héloïse sau cu Aliénor de Aquitania, vedem cu ușurință ceea ce o distinge: dincolo de autoritatea spirituală, uimește activitatea sa prolifică, forța creatoare, curiozitatea enciclopedică și, nu în cele din urmă, o combinație rară de curaj și smerenie.
Iată de ce mă bucur să salut apariția în limba română a primei traduceri a unei opere majore a Hildegardei, Scivias (părțile I-II), datorată doamnelor Marinela Diana Marinescu și Lavinia Grijac (Polirom, 2021). E unul dintre volumele care reconfirmă menirea colecției „Biblioteca medievală”, coordonată de Alexander Baumgarten, de a îmbogăți cultura noastră cu o dimensiune pe care, din varii motive, nu o avea cu anii în urmă. Scivias, un cuvînt inventat, însemnînd „cunoașterea căilor lui Dumnezeu”, trimite, de fapt, la experiența vizionară pe care Hildegard, deși o trăia din fragedă copilărie, o așterne în scris abia în a doua parte a vieții, la recomandarea duhovnicului și, mai tîrziu, cu încuviințarea luminată a papei Eugeniu al III-lea. Ceea ce distinge aceste viziuni este caracterul lor exegetic. Cu alte cuvinte, ele propun imagini simbolice prin care codifică vizual și decodifică exegetic revelația creștină. Hildegard își trăiește credința cu o intensitate sinestezică, angajînd toate simțurile omului interior. E un univers al luminii și al sunetelor, al culorilor și al armoniilor, al simbolurilor care trimit, fără îndoială, la lunga istorie a revelațiilor extatice vechi și nou-testamentare, dar care au, în această operă, o indiscutabilă originalitate.
Întreaga carte ne pune, prin text și imagine, în fața problemei esențiale, aflată în centrul oricărei mistici: cum să reprezinți ceea ce nu poate fi reprezentat? Cum să redai în imagini „vocea lui Dumnezeu”? Cum să transmiți celorlalți mesajul transcendent despre vocația omului și sensul istoriei? Viziunile Hildegardei sînt întîi de toate o înțelegere simbolică a revelației: ele vorbesc despre alcătuirea creației, despre cea nevăzută (ordinea concentrică a ierarhiilor îngerești) și cea văzută, în care omul este mediator, despre Dumnezeu întreit în persoane (extraordinara imagine din partea a II-a a lucrării), dar și despre tribulațiile sufletului, despre căderea îngerilor și prezența răului în lume; sînt viziuni teologice, spirituale și ecleziale, pentru că revelațiile lor nu au alt scop decît acela de a călăuzi pe calea mîntuirii și de a remedia în viața Bisericii ceea ce nu se află la altitudinea spirituală cerută de Mirele său.
Hildegard este o contemplativă, dar și o abatesă benedictină, fidelă spiritualității și misiunii ordinului din care face parte. Nu ezită să pună degetul pe rană. Cunoaște prea bine, după o viață petrecută în mănăstire, care sînt virtuțile și care sînt disfuncțiile corpului eclezial. Și, ca în cazul trupului suferind, căruia îi găsește leacuri eficace, propune trupului Bisericii un tratament profetic-vizionar. Dar, spre deosebire de cei care căutau, în acea vreme, puritatea cu intransigență schismatică, Hildegard din Bigen este o voce care cheamă, conștientă de fragilitatea personală, la restaurarea armoniei mirabile, pe care Dumnezeu a sădit-o în creație.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
