Din nou despre Augustin

Anul acesta se dovedește a fi unul fast pentru opera Sfîntului Augustin în limba română. Dincolo de afecțiunea mea mărturisită, faptele lăudabile ale mai multor colegi mă obligă să revin cu o înnoită recomandare: Despre Treime, ediție bilingvă, coordonată de Alexander Baumgarten, recent apărută la Editura Polirom ca prim volum al unei serii de mult dorite: Biblioteca Augustiniană. Dacă în cazul Confesiunilor avem deja trei versiuni, Despre Treime nu era încă prezentă în cultura noastră așa cum se cuvenea unei opere de asemenea calibru. Astfel că, întîi de toate, merită salutată și receptată reușita de a oferi cititorului – sperăm încă disponibil – cîteva sute de pagini de reflecție teologică, filosofică, spirituală, îngrijit redactate, adnotate, integrate în context și însoțite de un excelent comentariu asupra căruia vom reveni. 

Ceea ce se impune la o primă privire este rezultatul unui efort colectiv și formator. Alexander Baumgarten, cu energie contagioasă și competență federatoare, a coagulat de-a lungul a șase ani un colectiv, în care figurează medieviști deja confirmați, alături de tineri cercetători aflați în fața primelor rezultate însemnate: Alexandra Anisie, Alexandra Baneu, Cristian Bejan, Monica Brînzei, Daniel Coman, Ioana Curuț, Vlad Ile, Alin Luca, Andrei Marinca. În alte vremuri, traducerea unor astfel de opere era asumată de unul sau doi specialiști, care aveau răbdarea benedictină de a se consacra unui efort îndelungat; astăzi, astfel de întreprinderi sînt reușita unei echipe, care poartă indiscutabil amprenta coordonatorului, dar nu este mai puțin un exemplu de conlucrare armonioasă și de colegialitate. 

Despre Treime – n-ar trebui insistat – este una dintre marile cărți-sursă ale culturii creștine și occidentale. Influența sa nu s-a limitat la creștinătatea occidentală, pe care a marcat-o decisiv, ci, prin traducere în greacă, a avut o influență deopotrivă creatoare și polemică asupra creștinismului răsăritean, fiind receptată de însuși Sfîntul Grigorie Palama, a cărui viziune, consacrată sinodal, a devenit matricea inspiratoare a teologiei ortodoxe. Așadar, cu această carte ne aflăm în centrul oricărei teologii creștine ca reflecție și discurs despre Dumnezeu, dar și în centrul relației complexe dintre două tipuri de a medita asupra tainei Dumnezeului-Treime și de a comunica în limbaj uman ceea ce poate fi transmis despre realitatea ultimă inefabilă. Ca mai multe lucrări de maturitate ale lui Augustin, redactarea ei se întinde pe o perioadă destul de lungă și, deși a fost proiectată ca un tot, ea reflectă evoluția însăși a gîndirii și a vocabularului augustinian. Primele cărți, de pildă, sînt mai aproape de contextul milanez al primei teologii a lui Augustin, cu referințe constante la Ambrozie și Hilarius de Poitiers, în vreme ce ultimele cărți ne propun un Augustin din ce în ce mai autonom, pînă la faimoasa analogie – care trebuie reținută în limitele sale – cu cele trei puteri ale sufletului: memoria, inteligența și voința, includerea voinței fiind una dintre originalitățile augustiniene față de încercările anterioare.

Studiul introductiv reprezintă una dintre marile contribuții ale acestei ediții și acoperă întru totul dedicația făcută memoriei Luciei Wald și a lui Constantin Noica. Alexander Baumgarten propune o reconstrucție a mizei filosofice a gîndirii augustiniene al cărei scop este o nouă știință pentru care – față de epistemologia filosofică antică – e necesară, ca fundament și sursă inspiratoare, credința. E pasionant să vezi cum demersul lui Augustin, orientat esențialmente teologic, poate fi citit nu doar în pandant cu sursele directe cu care polemizează – inclusiv biografic –, ca dialogul ciceronian Hortensius, astăzi pierdut, ci și prin „lentila paradoxului lui Menon”. Îi rog pe cei care ar avea din principiu rezerve față de o astfel de lectură să-l parcurgă cu răbdare și fără prejudecăți. E loc în imensa operă a lui Augustin și pentru teologie dogmatică, și pentru cercetare istorică, dar și pentru filosofie în sensul foarte augustinian al practicării ei, pe care acest studiu introductiv ni-l restituie eminent: amor indagandae veritatis: „înaintarea în cercetarea metodică a adevărului, adică știința, are o valoare soteriologică, iar știința merită să fie constituită”. Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).