Creația, răul, muzica

În fața provocării polimorfe a răului, incertitudinile sporesc, reperele se fluidizează, soluțiile par sumare şi ineficace. Răul își exercită capacitatea disolutivă şi induce sentimentul epuizant al imposibilității ieșirii din criză. Dar pentru viața spirituală, criza este prilejul deciziei esențiale, al unui salt fără plasă de salvare în afara providenței divine. Mai degrabă decît un răspuns previzibil, privirea teologică e aici o căutare a sensului prin acceptarea crizei ca situație paradoxală, care abia prin desfășurarea în timp va conduce la o dezlegare a tensiunii. Încordarea gîndirii în fața răului se dovedește a fi o experiență a incapacității umane de a avea o privire sincronă asupra acestuia, de a-i cuprinde dintr-o dată provocarea, de a-i dejuca suveran înșelătoriile: este experiența dureroasă a unei înfrîngeri. Or, dacă ne-am putea oferi o privire diacronică, nu pentru a găsi cauzele, ci pentru a observa, mai modest, locul manifestărilor răului într-o istorie care ne poartă, am avea perspectiva unei ieșiri din criză într-un fel propriu ființei umane. Acest îndemn la narativitate ne spune că omului nu îi aparține înțelegerea instantanee, fără rest, dar îi este permis un interval al deciziei, al rătăcirii şi al convertirii. Altfel spus, gîndirea noastră se întîlnește cu răul fiind întrupată şi avînd, prin urmare, la dispoziție timpul confruntării decisive. Este șansa pe care omul o are spre deosebire de spiritul pur, căci, potrivit Sfîntului Ioan Damaschin, „îngerul este incapabil de pocăință, fiind necorporal. Omul, însă, din pricina slăbiciunii corpului are parte de pocăință”.

Definind răul ca lipsă a binelui, Sfîntul Augustin adoptă, ca mulți alți Părinți ai Bisericii, o soluție de inspirație neoplatonică, fără a face un simplu transfer. Răul nu poate fi o natură, întrucît orice natură creată este bună; nici materia, întrucît şi ea a fost creată; şi nici un principiu, deoarece Dumnezeu nu ar mai fi atunci binele suprem. Astfel, într-o primă etapă, Augustin conturează dependența răului de bine, ceea ce înseamnă o respingere a dualismului: „Binele poate exista fără rău”, pe cînd răul nu poate fi înțeles decît ca absență şi nu poate accede la realitate decît afectînd o natură bună. Răul este ceva care sălășluiește în natura bună, fiind însă contrar acesteia și tinzînd să o distrugă.

Dar posibilitatea ca răul să survină stă tocmai în înclinația pe care o au creaturile spre neantul din care au fost scoase. Ele au primit ființă, sînt bune ca naturi definite prin măsură, formă şi ordine, dar au o instabilitate originară. Altfel spus, creaturile sînt chemate la ființă, sînt întemeiate prin voința Binelui de a le face să fie, avînd totodată şi posibilitatea unei pierderi voluntare (în cazul omului) a temeiului sau a ființei prin îndepărtarea de Bine. Dacă la nivelul lucrurilor, instabilitatea originară se manifestă prin schimbare şi alterare, în cazul omului aproape totul este de ordinul voinței. Neființa se insinuează şi primește drept de cetate prin devierea voinței libere. Dobîndind în acest mod o realitate paradoxală, neființa constă, la nivelul voinței, în păcatul care se opune naturii şi ordinii creației. Misterul răului este redus astfel la misterul libertății umane. Pentru Augustin, creația se fundamentează pe această tensiune originară care explică failibilitatea naturilor şi a voințelor, drama căderii şi a îndepărtării de Dumnezeu, precum şi convertirea şi înrădăcinarea definitivă în bine. În fața întrebărilor care rămîn (Cum se poate ca un Creator atotputernic şi bun să permită manifestările deconcertante ale răului? Dacă voința este un bine, cum se explică înclinația ei uneori covîrșitoare spre rău, apetitul ei spre neant?), Augustin ne oferă două perspective: ordinea creației şi libertatea. Într-o scrisoare către Ieronim, el propune oglinda muzicii pentru a privi în ea lumea pe care Dumnezeu a creat-o ca o „desfășurare minunat împodobită şi rînduită”. Muzica și timpul devin remedii pentru neputința reflecției umane și preludii ale unei alegeri personale.

(fragment revizuit din postfața la Augustin, Despre natura binelui, 2004)

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).