Privirea lui Chateaubriand

Operă cu un destin excepțional, ca și al autorului ei, Memoriile de dincolo de mormînt au intrat în versiune integrală – peste 2.000 de pagini – și în cultura română, grație măiestriei și perseverenței doamnei Marina Vazaca (Editura Vremea, 2021). Indiscutabil un eveniment cultural, așa cum a și fost salutată, această traducere din Chateaubriand e menită să ni-l redescopere ca autor și mai cu seamă ca personaj, dar și să ne facă să plonjăm în uluitoarea dinamică a istoriei Franței și a Europei pe care a trăit-o și a judecat-o cu acea privire melancolic-profetică, contemplînd, ca în portretul emblematic din 1808, făurit de Anne-Louis Girodet, o depărtare care îl atrage și deopotrivă îl îngrozește. Însă mai mult decît ceea ce autorul vede – accesibil pentru noi prin felul în care se reflectă în ochii săi –, prim-planul este ocupat, ca în Memorii, de personaj, concentrat asupra felului în care se lasă privit, deși privirea sa e orientată spre zările dinspre care așteaptă parcă răspunsul destinului. Chateaubriand era într-atît de conștient de propria măreție și unicitate încît nu a îngăduit nimănui să-i scape acest detaliu. Memoriile sînt străbătute de la un capăt la altul de o sete de glorie pe măsura acestei măreții și de melancolia confruntării cu turbulențele istoriei și cu implacabila mediocritate a multor contemporani. Lamartine îi recunoștea lui Chateaubriand geniul, dar adăuga că „era mai mult un rol decît un om”, formulînd faimoasa frază care, cu mici variațiuni, a traversat epocile: „Avea nevoie de mai multe costume în fața posterității”.

Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt, acea voce a personajului insuficient receptat în epocile pe care le-a traversat, fiind, după cum însuși își cizelează efigia, „aproape singurul care seamănă cu lucrările sale: călător, soldat, publicist, ministru, în păduri am cîntat pădurile, pe corabie am zugrăvit Oceanul, în tabără am vorbit despre arme, în exil am învățat exilul, la curți, în politică, în adunări i-am studiat pe principi, politica și legile (...)”. Acestui polimorfism al vieții, cu experiențele sale contrastante, între indigența exilului și fastul marilor funcții, îi corespunde, așa cum subliniază în postfață profesorul Mihai Zamfir, varietatea genurilor și a stilurilor în care Chateaubriand s-a exersat, de la roman la pamflet, jurnal, eseu istoric sau apologetic. Inspirația sa suverană a îmbrățișat tot ce se putea, plăsmuind personaje romantice, restituind prin Geniul creștinismului prestigiul credinței catolice după o perioadă de teribile încercări, culminînd cu Revoluția din 1789, evocînd experiența lumilor îndepărtate, din Americi pînă în miticul Orient, și pledînd cu inflexibilă convingere pentru libertate. Memoriile ne dezvăluie aceste fațete ale geniului lui Chateaubriand și ne deschid laboratorul unei vieți care, în cel mai pur stil eroic, deopotrivă antic și modern, se înfățișează ca superioară operei, înglobînd-o.

Nu doar pasionații de (auto)biografie sînt chemați să petreacă lungi răgazuri prin labirintul memoriei unuia dintre cei mai însemnați autori ai secolului al XIX-lea, ci, mai cu seamă, iubitorii de literatură, dispuși să guste și să redescopere, urmîndu-i pe Proust, Barthes sau Jean d’Ormesson, deliciile, îndrăznelile, polifonia limbii unui mare scriitor, căruia această traducere îi face dreptate. Cîteva recomandări, inevitabil subiective: paginile despre societatea și aspectul Parisului, despre sosirea doamnei de Beaumont la Roma, precum și extraordinara evocare a morții ducelui d’Enghien, precedată de scena jocului privirilor la Tuileries, între Napoleon și Chateaubriand, la care aș adăuga atîtea și atîtea fraze memorabile, scrisori private și rapoarte oficiale (mai ales romane), aparent greoaie pentru ansamblul operei, dar care recompun, de fapt, structura poliedrică a fluxului memoriei. În revărsarea acestor amintiri, scrise de-a lungul deceniilor și rescrise pe măsură ce autorul se însingura tot mai mult din lumea care încetase să-l mai iubească, nu întîlnim doar poza și judecata de sine, aspirațiile și înfrîngerile, conștiința destinului și, uneori, surprinzătoarea umilitate, ci și o lume în chinurile facerii, ieșită din răsturnarea sîngeroasă a Vechiului Regim și intrată într-o ireversibilă succesiune de restaurații și revoluții, pe care privirea lui Chateaubriand ne-o restituie cu inconfundabilă savoare.