Petru și Pavel

Tradiția Bisericii îi asociază pe cei doi apostoli ale căror misiuni fondatoare constituie substanța însăși a Faptelor din Noul Testament. Petru și Pavel au fost receptați de timpuriu în complementaritatea lor care, în cele din urmă, a devenit o mărturie comună la Roma, unde Petru avea să fie răstignit cu capul în jos, inter duas metas, adică la mijlocul distanței dintre cele două borne ale circului lui Caligula de pe ager vaticanus, iar Pavel, ca cetățean roman, avea să fie decapitat în zona pe care se ridică actualmente abația cisterciană Tre fontane. Sărbătoarea din 29 iunie, de origine romană, este legată îndeobște de solidaritatea lor martirică, deși s-ar putea să fi fost, de fapt, aniversarea schimbării locului moaștelor lor (translatio) în timpul persecuțiilor din secolul al III-lea. Cu totul excepțională se dovedește a fi memoria vizuală despre cei doi „corifei”, ale căror trăsături fizice, ele însele complementare, au fost păstrate cu fidelitate din secolul al IV-lea și pînă astăzi. Chipul rotund, barba scurtă și statura robustă sînt constantele iconografiei lui Petru din catacombe pînă la splendida icoană în encaustică din tezaurul Mănăstirii Sfînta Ecaterina (Sinai) sau la frescele și statuile care au împînzit de-a lungul secolelor spațiul eclezial occidental. În cazul lui Pavel, fața prelungă, calviția frontală, barba lungă și ascuțită vor scanda istoria reprezentărilor sale în ambele tradiții, chiar și atunci cînd avem de-a face cu transfigurări iconice bizantine și post-bizantine.

Emblematică apare asocierea celor două chipuri pe o dală funerară a unui copil roman, pe numele său Asellus, dintr-un cimitir de pe Via Tiburtina: diferența dintre cei doi, în schematismul ei, construiește, de fapt, o convergență a intensității privirilor. Ochii larg deschiși sînt semnele mărturiei lor: cu ochii săi Petru l-a văzut pe Hristos făcînd minuni, schimbîndu-Se la față pe muntele Tabor, pătimind pe cruce și venind, după înviere, în mijlocul ucenicilor, în vreme ce Saul a fost întîi orbit pe drumul Damascului pentru a deveni apoi Pavel (Paulus), după ce privirea lăuntrică i-a fost purificată și înălțată de întîlnirea cu Hristos înviat (Fapte 22, 11). În viețile lor atît de deosebite, pescarul din Galileea și fariseul din Tars au trăit o radicală schimbare: primul i-a fost martor lui Hristos în tot ce a săvîrșit pe pămînt, avînd privilegiul de a contempla condiția Fiului lui Dumnezeu întrupat și înviat; cel de-al doilea a fost chemat, printr-o spectaculoasă și riscantă convertire, să-l cunoască pe Cel pe care nu-l văzuse înainte de învierea și înălțarea Sa.

Amîndoi învață să privească altfel și să accepte o chemare irevocabilă. Petru îl mărturisește pe Hristos, dezvăluind în fața celorlalți ucenici identitatea Sa divino-umană, dar tot el va cădea pradă fricii și-l va renega. Pavel însă îl prigonea pe Hristos prin urmărirea celor ce credeau în El, dar va fi ales să se alăture celor doisprezece și să propovăduiască „înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu” (Gal. 2, 7), Evanghelia pe care, așa cum spune, nu o va primi de la oameni, ci de la Hristos însuși (Gal. 1, 12). Petru e și cel care – la antipozii disperării lui Iuda – a crezut în posibilitatea iertării, pe care a și primit-o, împreună cu misiunea de a-i întări în credință pe ceilalți (Luca 22, 32). Pavel li se adaugă pentru a face ca credința să iasă din limitele previzibile ad intra, extrăgînd din tradiția iudaică dimensiunea profetică universală pe care o va îmbrățișa creștinismul în istoria sa. Contraste au existat, după cum scrie însuși Pavel, în același timp cu respectul celui mai mic dintre apostoli față de ceilalți și cu echilibrul pe care Petru a încercat să-l mențină. Poate că cea mai potrivită înțelegere a misiunii lor ar fi relația de polaritate: între statornicie și itineranță, fidelitate și libertate, instituție și harismă, fără ca acești poli să fie asumați exclusiv de unul dintre ei. În Petru, căința s-a transformat în revelația iubirii care se revarsă înnoitor; în Pavel, convertirea a fost experiența inspiratoare a chemării la credință a celor care nu doar că nu-l știau, dar nici nu-l așteptau pe Mesia. Amîndoi, copleșiți de focul aceleiași iubiri, aveau să fie conduși în același loc pentru ca mărturiile lor să devină pentru totdeauna vocea polifonică a unicei tradiții.

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).