Latina la bacalaureat

Mă tem că sînt mult prea rezervat față de pedagogia și analizele care stau la baza elanurilor reformiste din domeniul educației pentru a intra în discuția despre proiectul de lege. Însă aș dori – văzînd a nu știu cîta oară omisiunea ignară – să pledez public pentru includerea limbii latine printre disciplinele la care poate fi susținută o probă de bacalaureat. Dacă interesul pentru filologia clasică a scăzut atît de mult în ultima vreme, aceasta nu ține doar de schimbările din societate, vizibile pe piața muncii, ci mai ales de marginalizarea constantă a limbii latine în programa de studii pînă, iată, la eliminarea reiterată dintre fericitele materii de bacalaureat.

Nu e locul aici să evoc situația limbilor clasice din anii ’90. Departe de a fi fost ideală, avea totuși un dinamism și un potențial de care unii dintre noi am beneficiat din plin. Știu însă, din experiență directă, că există și astăzi tineri liceeni excepționali, laureați ai Olimpiadei internaționale de latină de la Arpino, care ar merita, alături de alți colegi, să aibă posibilitatea de a susține o probă la materia în care excelează. Mai știu, iarăși de visu, că unii dintre ei decid apoi să participe la programul intensiv de la Accademia Vivarium Novum, unde întreaga viață – inclusiv relațiile cotidiene – se desfășoară... în latină. Acești tineri nu mi s-au părut figuri palide, nostalgici conservatori sau adepți intransigenți ai unor viziuni vetuste. Deloc. Ei sînt stilistic compatibili cu generația lor, ascultă muzică de diferite genuri, dar au și o mare pasiune, care îi integrează într-o continuitate culturală impresionantă. Învață latină și greacă mai bine decît învață mulți dintre prietenii lor limbi moderne. Iau de pe raft orice carte în aceste limbi marginalizate, fiind considerate „moarte”, și citesc cum ar citi alții din engleză. Îi consider argumentul viu, cel mai palpabil, pentru o reconsiderare a percepției decidenților din educație – și, de altfel, a multora din mediul universitar – asupra locului și rostului limbilor clasice în sistemul de educație. 

Îmi dau seama, desigur, că dacă n-ai citit niciodată o pagină din Cicero sau din Apuleius, din Seneca sau Petroniu, din Dante sau Petrarca, e destul de greu să găsești reperul de care ai avea nevoie pentru ca, de pildă, să nu scazi continuu numărul orelor de latină de la liceele umaniste și să nu tai fără să clipești latina de la bacalaureat. Dar ai putea să-ți aduci aminte de Cantemir – care a scris în latină – și de Școala Ardeleană. Sau de faptul că marele E. Lovinescu a fost profesor de latină și a tradus în proză Eneida. Sau că există – ar putea aminti istoricii de meserie – atîtea documente relevantepentru noi, care trebuie citite, traduse, editate. A nu te gîndi deloc că e nevoie ca școala să pregătească și aici schimbul de generații, acea continuitate fără de care educația nu are nici un sens, e un act de ignoranță vinovată și, pînă la urmă, trivială. Pentru că nu este demn, trebuie să recunoaștem, să spui odată cu fiecare demers reformist că situația cere reducerea domeniilor sau a materiilor care nu mai par a fi în pas cu vremurile dominate de sloganul eficienței, după cum e tot atît de neavenit și ceea ce cred unii că ar trebui să ofere școala, și anume o cît mai exclusivă și mai concisă formare pentru a intra rapid pe piața muncii. 

Să adaug munții de Homer pe care i-am văzut într-o mare librărie din Berlin sau edițiile din clasici, la îndemnă în orice librărie din marile gări italiene? Cu siguranță nu erau acolo pentru bruma de specialiști care le produc. Ceea ce vreau să spun e că marea eroare e să crezi că singurul orizont pe care școala trebuie să-l ofere e cel solicitat în imediat. A ceda tiraniei acestui imperativ, fără a asigura un spațiu de respirație pentru marile linii de continuitate ale educației, e dovada unei totale lipse de viziune. Ne dăm seama cu toții că nu mai sîntem în epoca în care tatăl lui Pascal i-a ascuns matematicile ca să-l facă să învețe mai întîi latina și greaca, dar e necesar să integrăm în viziunea noastră faptul cert că multe descoperiri utile au plecat de la cercetări „inutile” și că încurajarea de a studia ceea ce e aparent inutil trebuie păstrată ca ferment creativ. Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).