Plînsul și mîngîierea

În peisajul fericirilor evanghelice, unele se referă în mod limpede la virtuți, de pildă, la curăția inimii, la smerenie sau la blîndețe, iar altele la o condiție de lipsă și suferință, corelînd într-un fel paradoxal „golul” de aici cu „plinătatea” de dincolo sau, mai bine spus, cu cea făgăduită. Prima lectură a acestora din urmă, „fericiți cei ce plîng” ori „fericiți veți fi cînd vă vor prigoni”, se îndreaptă instinctiv spre o relație de compensație sau de răscumpărare eshatologică a nedreptății de pe pămînt. Numai că, așa cum știm, fericirile din Predica de pe munte nu sînt exclusiv cele ale vieții viitoare, ci făgăduințe care se împlinesc prin Hristos încă de pe pămînt, ca o pregustare a ceea ce va fi deplin cînd limitele acestei lumi nu vor mai exista. Prin urmare, plînsul și alte forme de suferință pe care Iisus însuși le numește, prevestind martiriul celor care îl vor urma, ar trebui să aibă un sens manifest în viața de aici, chiar dacă greu de înțeles din afara orizontului credinței. Dificultatea de a privi suferința și de a o trăi ca pe o condiție pregătitoare sau efectivă a unei stări de grație nu o avem doar cei de azi, învățați să îndepărtăm imediat durerea. Un text al Sfîntului Grigorie al Nyssei arată cum încă de foarte demult astfel de fericiri erau răstălmăcite și „luate în rîs”. Motivul de profunzime este că ele, mai mult decît altele, pun în criză înțelegerea naturală sau, mai bine spus, obișnuită, potrivit căreia între suferință și fericire nu poate fi comună măsură. 

Ieșirea din acest blocaj presupune, ca întotdeauna, convenirea asupra sensului cuvintelor: în ce orizont ne aflăm cînd vorbim despre fericirea celor ce plîng, de pildă? Cu siguranță, nu al fericirii ca desfătare de bunătățile lumii, în înțelesul lor cel mai autentic. Ci al unei condiții spirituale, care prin experiența însăși, dureroasă, a absenței binelui are acces la binele care, doar el, poate dărui fericirea veșnică. În aceste situații, deloc ipotetice, întrucît au fost confirmate de-a lungul secolelor de numeroase mărturii, nu avem de-a face numai cu tensiunea dintre două stări contrare, ci mai ales cu transfigurarea lor prin credință, care nu anulează concretețea sensibilă a plînsului sau durerea incomunicabilă a cărnii, însă le însoțește într-un fel propriu omului și totodată mai presus de el, cu o conștiință a prezenței lui Dumnezeu mereu eficace, consolatoare, izbăvitoare. Cînd Hristos le spunea toate acestea celor ce se adunaseră în jurul lui, mulți dintre ei suferinzi trupește, săraci și oropsiți, El săvîrșise și urma să mai săvîrșească vindecări mîngîietoare. Atingîndu-i cu mîinile sale dumnezeiești, le ștergea lacrimile, așa cum vestiseră marii profeți ai lui Israel, și le restaura demnitatea. Astfel, Dumnezeu venea El însuși să tămăduiască durerile și să asume suferința. Or această prezență a Sa prin Întrupare e împlinirea cea mai concretă cu putință a făgăduinței că plînsul va fi mîngîiat și că prigoana pentru credință va primi cunună în ceruri. De aici se cuvine să pornim ca să nu ratăm înțelesul. Pentru că fericirile sînt paradoxuri pe care viața în credință le manifestă cu puterea greu de contrazis a experienței. 

Ne putem aștepta ca nu orice lamentație, insatisfacție sau emoție negativă să aibă parte de făgăduința mîngîierii divine, deși nimeni nu poate pune limite acesteia. Însă există un plîns al pocăinței, al celui care, după cum scria Sfîntul Grigorie al Nyssei, „a ajuns la simțirea răului” și își regretă păcatul, sau o năzuință dureroasă după harul pierdut, așa cum vedem la Sfîntul Siluan Athonitul: plînsul ca manifestare sensibilă a conștiinței absenței binelui spiritual. Aceste lacrimi devin atingere tămăduitoare în chiar experiența suferinței, a vulnerabilității și a lipsei. Un astfel de plîns al credinței e o chemare a prezenței lui Dumnezeu, care nu va fi refuzată, survenind uneori în cel mai neașteptat chip. Mîngîierea divină nu e neapărat un răspuns la întrebarea „De ce există suferință?“, ci, cum nota undeva părintele Stăniloae, e ca „adierea aerului de la țărmul de dincolo de mare, aer care ne duce într-acolo”...

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).