Credința ca experiență
Rar se întîmplă să se discute calm despre credință, cu tot ce decurge din asumarea ei. Cei ce cred și cei ce nu cred par a fi sortiți să rămînă pe poziții nu doar ireconciliabile, ci imposibil să coexiste în același spațiu. Nu-și dau șanse să vorbească între ei pentru că diferența e gîndită și trăită ca implauzibilă, iar aceasta conduce, în cele din urmă, la negarea de facto a demnității poziției celuilalt. De mult prea multe ori și în prea multe locuri, cei ce nu cred își revarsă disprețul rostogolind toate exemplele posibile de inumanitate, prostie și răutate care contrazic credința celor ce pretind că o au, iar credincioșii sar ca arși, vexați, asediați, cu greu stăpînindu-și dorința de revanșă.
O formulă, care nu suplinește dialogul, dar face coexistența posibilă, e politețea superioară: ambele poziții se cunosc și evită intersecțiile nevralgice în numele unei prudențe sau, de ce nu, al bunei-cuviințe sau al unei reale prețuiri a persoanei ale cărei convingeri nu le împărtășești întru totul. Personal, țin foarte mult la aceste mici virtuți care ne fac viața împreună mai puțin imposibilă. Însă ceea ce nu e luat în calcul, într-o astfel de formulă convivială, e faptul că credința, în diversitatea formelor ei, nu e un hobby de apartament. Mai ales după convertiri sau după momente personale dramatice, ea are o impetuozitate care se cere exprimată și împărtășită. Sigur că nici fixarea blindată științific pe poziții atee nu e în măsură să deschidă un dialog, pentru că se lovește de imposibilitatea celui care crede de a nega ceea ce trăiește. A reduce credința la capacitatea de autoiluzionare, la emoție sau la iraționalitate înseamnă a rata din start înțelegerea minimală a unui fenomen mult mai complex, care, iată, continuă epocă după epocă, în pofida tentativelor mai brutale sau mai subtile de a-l reprima.
Dialogul are nevoie de mai mult decît atît și, întîi de toate, de recunoașterea demnității credinței, întemeiată, desigur, pe demnitatea persoanei, la care se adaugă ireductibilitatea experienței credinței. Putem porni, pentru o necesară captatio, de la marii „emotivi”: Augustin, Francisc din Assisi sau Pascal, Maritain, Edith Stein, Teilhard de Chardin, Simone Weil, C.S. Lewis sau Steinhardt, sau de la savanții mai vechi și mai noi care, crezînd, n-au avut nici un impediment interior de a studia natura și spațiile cosmice. Ceea ce vreau să spun e că viața și opera lor nu par a fi rodul unei infantilități prelungite, ci mărturia unei experiențe. Pentru că credința nu e o adeziune formală și exterioară la o teorie care dă un sens lumii și speranță celui ce crede. Ea are un conținut, structurat rațional, însă miezul ei e un eveniment, o relație, o experiență, care irigă și dă vitalitate conținutului. Atunci cînd se exprimă, credința se află la liziera dintre comunicabil și incomunicabil, căci ceea ce transmite e totuși mai puțin decît viața sa irezistibilă și misterioasă. De aceea, forma prin excelență de a deveni vizibilă și, eventual, împărtășibilă rămîne mărturia: confesiunea, așa cum a făcut-o Augustin, notația incandescentă a lui Pascal, transfigurarea vieții, faptele discrete sau curajoase, inteligența inimii, o infinită compasiune și conștiința că pînă la ultimul act al vieții se joacă totul.
Avea perfectă dreptate cine spunea că credința e ca un mers pe sîrmă în văzul lumii, dar, în ochii celor ce nu cred, e fără plasă de salvare (pentru că sîrma e imaginară și sub ea nu se află nici un abis): un risc irațional, supus inevitabil ridicolului. Dar pentru cei care se opresc puțin și învață să privească, mersul acesta în echilibru precar, mereu amenințat de cădere, atunci cînd ajunge la exercițiul unei bune stăpîniri dă măsura unui potențial al naturii umane cu neputință de negat. Sigur că au fost și, poate, mai sînt încă mari dubitativi ludici ca Borges sau admirabile intransigențe morale, fără credință, însă nu disprețul față de credință le-a definit altitudinea. E nevoie să găsim cumva o receptivitate reciprocă în ordinea spiritului; să nu practicăm solipsist virtuțile și să privim cu empatie experiența celuilalt. Credința e în primul rînd o experiență, al cărei adevăr nu se reduce la subiectivitate, ci poate fi cunoscut de cel care devine ospitalier: „Iată, Eu stau la ușă și bat!”. E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
