Tîlcuirile tradiției isihaste
După 1991, cînd a căzut URSS, lumea ortodoxă eliberată de dictatura atee a marxism-leninismului a revenit frenetic la izvoarele sale palamite, din secolul al XIV-lea. Așa-numita sinteză neo-patristică, la care încă din anii 1930 puseseră umărul o seamă de teologi ruși exilați și cîțiva erudiți catolici, fusese de asemenea influentă în România anilor ’40, grație traducerilor lui Dumitru Stăniloae. Sau prin gruparea Rugului Aprins, de la mînăstirea Antim, al cărui ethos a fost „internaționalizat” prin cursurile și scrierile monahului Andrei Scrima, refugiat în Liban. Adversarii moderni și raționaliști ai Ortodoxiei au criticat mișcarea palamită și înflorirea filocalică din Moldova lui Paisie Velicicovski (1722-1794), socotind că „rugăciunea inimii” a oprit Răsăritul pravoslavnic de la sincronizarea cu Renașterea italiană, care cucerise toată Europa occidentală, pregătind Umanismul și Reforma. O falsă perspectivă, dacă ne gîndim că neo-platonismul florentin (inspirat de învățați bizantini) nu datora prea mult celuilalt „platonism”, înscris în genealogia origenistă a tradiției „isihaste”… Ambele declinări în durata lungă ale fatidicului „mit al peșterii” dovedeau o dimensiune anistorică, gnostic orientată spre arhetipurile eterne, puse într-un insolubil conflict cu trupul coruptibil și materia „rea”.
Regăsirea post-comunistă a tradiției filocalice s-a dovedit adesea creatoare de confuzii, printr-o vulgarizare excesivă, dar și din cauza unui monahism frecvent contaminat de erezia filetistă. Marii duhovnici și pustnici s-au împuținat și au suferit o supraexpunere „mediatică” inevitabil frivolă. Mînăstirile s-au înmulțit, legătura cu Muntele Athos a devenit axială, însă n-ai cum scăpa de sentimentul că multe se reduc la cantitate, la gesticulația pioasă și la citatul decorativ, neînsoțit de subțirimea tradiției arcane neîntrerupte, care-și găsește tot mai rari exponenți adevărați.
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu, starețul schitului Bunavestire, care a publicat la Editura arădeană Sfîntul Nectarie nu doar pagini inedite de Filocalie siriacă și culegeri savante de studii patristice, ci și mai toată opera lui Emilianos Simonopetritul (1934-2019), în care-l descoperim pe cel mai harnic, nuanțat și inspirat exeget contemporan al teologiei isihaste „clasice”. În 2023, la pomenita casă editorială, a fost tradus și textul Despre rugăciunea inimii. Tîlcuire la Sfîntul Grigorie Sinaitul, cel care, „împreună cu Nichifor, Teolipt al Filadelfiei, Grigorie Palama, Calist și Ignatie Xantopoulos, Calist Catagrafiotul și alți cîțiva formează faimoasa ceată a scriitorilor isihaști din secolul XIV” (Prolog, p. VIII).
Firește că textul tîlcuit de Gheronda Emilianos se adresa originar și exclusiv monahilor așezați pe calea nevoințelor întru desăvîrșire, numai că glosele de mare finețe psihologică ale starețului athonit sînt atît de vii, de naturale și de captivante încît atrag și atenția mirenilor dornici să descifreze în termeni mistici gramatica legăturii personale cu Iisus Hristos. Cartea semnalată aici e doldora de surprize filologice, de subtilități semantice și de sinceritate frățească neboită fariseic, așa că se parcurge pe nerăsuflate, putînd fi citită chiar pe sărite, după puținul răgaz pe care ni-l lasă viața cotidiană, însă cu deplin folos duhovnicesc. La fiecare pagină îl străvezi pe Învățătorul divin, propovăduit de Apostoli, interpretat cu har de Părinții Bisericii, aprofundat prin amintita generație de vîrf a veacului palamit și actualizat cu tact și dragoste părintească de Gheronda Emilianos, acest grec pragmatic și realist, unul dintre ultimii mari duhovnici de la Sfîntul Munte, de care ți se face dor, chiar dacă n-ai apucat să-l cunoști aievea. Se simte că autorul scoliilor vorbește din nemijlocită trăire personală și că supremul rafinament al intelectului uman ține de greu accesibila „deosebire a duhurilor”, fără de care urcușul spiritual se poticnește în false progrese și părelnice victorii. Și asta „pentru că mulți lipsiți de experiență i-au vătămat pe mulți lipsiți de minte”, crezîndu-se îndreptățiți să-i călăuzească pe alții cu sfaturi de ei înșiși nepricepute. Atîta vreme cît „slava deșartă lovește omul în cap și intră și în inimă și i-o distruge”, cu ea aveam cel mai mult de furcă, înainte de a-i stinge dogoarea într-o stăruitoare tăcere.
