O carte despre oameni și îngeri

În anii ’90 a revenit „moda” îngerilor și e suficient să ne amintim Cerul deasupra Berlinului, realizat de Wim Wenders, sau succesul de care s-a bucurat cartea lui Andrei Pleșu pe această temă „serafică”. Intermediarii spirituali între lumea numenală, impenetrabilă senzorial, și cea terestră, ponosită de crispările Războiului Rece sau epuizată de „consum” capitalist, păreau heralzii emblematici ai unei postmodernități care pariază pe fuziune, (bri)colaj și reinventarea ludică a unei tradiții ocultate. Cerul agnosticismului occidental părea dornic să se repopuleze cu ființe ale „intervalului” salvator. Apoi, sfîrșitul infirmat al istoriei, ca și noul start al conflictelor cultural-ideologice au otrăvit iarăși atmosfera epocii noastre, uitînd, printre altele, și de sfinții îngeri ai Domnului. Cu atît mai binevenită îmi pare traducerea, la Editura Spandugino (2023), a textului „clasic” datorat lui Jean Daniélou: Îngerii și misiunea lor după învățătura Sfinților Părinți. Tălmăcirea i-a revenit Mirunei Tătaru-Cazaban, așa cum de îngrijirea ediției s-a ocupat Bogdan Tătaru-Cazaban, angelicul nostru prieten, intrat recent în rândul clerului ortodox, în tot mai neobișnuita sa versiune savantă…

Jean Daniélou e deja cunoscut publicului educat din România – grație ostenelilor unor edituri de nișă (Amarcord, Herald etc.), însă ar merita pe mai departe tradus, pentru a ne sincroniza pe deplin cu tectonica ideatică a Occidentului postbelic. Fostul confesor al elevilor de la École Normale Supérieure, profesor la Institutul Catolic din Paris și membru al Academiei Franceze a scris mult, temeinic și erudit, cu un zel apostolic ale cărui ecouri n-au încetat niciodată. El trebuie încadrat în pleiada unor teologi de anvergură – alături de Henri de Lubac, Yves Congar sau Hans Urs von Balthasar – care au redescoperit geniul patristicii răsăritene, au pregătit stilul irenic și ecumenic al documentelor adoptate la Conciliul II Vatican și au dezmințit implicit mitologia polemic antibizantină a catolicismului din veacul al XIX-lea (care conforta paradoxal antipatia față de „grecii schismatici” promovată de istoriografia Iluminismului).

Panorama angelologică din volumul tradus de curînd nu lasă nimic deoparte, investigînd relația ierarhiilor îngerești cu Legea veche, cu religia cosmică precreștină, cu Nașterea Domnului și apoi cu momentul-cheie al Înălțării, glosînd totodată asupra rostului îngerilor în Biserică (și lucrarea ei sacramentală), fără a uita de cel mai neglijat dintre „trimișii” divini: propriul înger păzitor. Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei. Iată explicația faptului că Maica Domnului – noua Evă și zămislitoarea noului Adam – Dumnezeul întrupat – se află deasupra heruvimilor și serafimilor. Pentru Părinții Bisericii nedespărțite, gelozia îngerilor căzuți și bucuria celor care-l slăvesc continuu pe Creator sînt fața și reversul unei teologii a materialității spiritualizate. Dar și martorii destinului fiecărei națiuni sau gardienii loiali ai fiecărei persoane umane, în care se reflectă – prin patimă și transfigurare – adevăratul scop al Facerii lumii. Slujitor ai Curții celeste, îngerii – cu a lor diviziune în cetele cartografiate de Pseudo-Dionisie Areopagitul (mereu pe urmele Sf. Apostol Pavel) – sînt și heralzii suveranității umane. Frumoasă mi s-a părut, în această ordine, interpretarea temei Păstorului cel Bun, care lasă acasă, în „staul”, cele 99 de oi (simbolizînd lumea angelică) și pleacă, urcîndu-Se pe Cruce și pogorîndu-Se pînă la iad, în căutarea oii pierdute (ca metaforă a umanității defectate ontologic prin păcatul originar). E adevărat, după cum ne amintește Jean Daniélou, că scopul omului rămîne îndumnezeirea „după har”, anticipată și prin „chipul îngeresc” al vieții monastice: la banchetul eshatologic – întruchipare a unei cosmice Liturghii desăvîrșite –, omul eliberat de trupul său carnal va rămîne distinct de Creatorul Său, cu care se va asemăna tot mai mult, prin redobîndirea vocației sale pur duhovnicești. După iconomia mînturii și înălțarea naturii umane, prin Hristos, „de-a dreapta Tatălui”, el nu mai are nevoie de îngeri, chiar dacă își menține comuniunea cu ei.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.