Oravitzan pînă la capăt

Prietenia cu Horia Bernea și conlucrarea afectuoasă cu Sorin Dumitrescu au fost pentru mine ocaziile grație cărora am pătruns pe viu în universul estetic a doi pictori de prima mînă: mi-am dat astfel seama că limbajul plastic menit să singularizeze acel univers nu e niciodată spontan: el include, fără îndoială, dinamica unui „talent nativ”, dar se configurează mai degrabă prin ucenicia la școala unor „maeștri” și acumulările livrești pe care fiecare artist le stochează în imaginarul său personal. Tot în acest „depozit” inspirator găsim genealogia strict familială a viitorului creator, inefabil combinată cu spiritul vremii și un anumit genius loci. În cazul lui Silviu Oravitzan, componentele fundamentale s-au organizat într-o mistică a simbolurilor arhaice – pe linia Mircea Eliade / Brâncuși – potențată de moștenirea artei creștine răsăritene și de duhul central-european al Banatului. Din tinerețea fatalmente constrînsă de dictatura comunistă, Oravitzan s-a „orientat” în orizontul formativ al acestor repere cu valoare implicit „subversivă”, refuzînd deopotrivă temele impuse ale realismului socialist și comodul escapism oferit de repertoriul figurativ „tradițional” (peisaje, naturi moarte), pentru a-și croi propria identitate într-un registru epurat, greu de sensuri imperisabile, atemporal și translucid. 

În fandarea sa metafizică, pictorul a fructificat inteligent interdicțiile „epocii”: încă din anii ’70 și ’80, el transfigurează suprematismul lui Malevici și geometria urbană a lui Mondrian sub zodia spiritualității lui Grigore Palama (cu a sa teologie a Luminii necreate).  Nu cunosc al caz de mai directă selecție a instrumentelor și categoriilor menite să articuleze un stil. Oravitzan a mers pragmatic la țintă, găsindu-și Centrul cu o intuiție vectorială aproape „revelată”. El n-a trecut prin tatonări și cicluri formal disparate și nici nu s-a „sucit” capricios pe traseul inițiatic spre sine, ci a reușit să-și construiască „templul” cu materiale stabile, definitive, fără să cadă în manierism și circularitate sterilă. Lucrările sale au o materialitate sublimată prin omniprezența elementului iconic și a purpurei aulice, o vibrație liturgică și o muzicalitate doxologică, ducîndu-ne cu gîndul la acea universală definiție a „ortodoxiei” ca „fire a omului”. Fiecare piesă pare „furată” dintr-un sacru locaș futurist, dacă nu chiar eshatologic, stimulînd contemplația, ca o mandalatibetană adăpostită în ovalul migdalat care „îmbracă” trupul lui Hristos înviat. 

Formulasem asemenea cugetări după vizita făcută cu ceva ani în urmă în atelierul timișorean al artistului: ele mi-au revenit, copleșitor de emoționant, zilele trecute, cînd am descoperit Spațiile Oravitzan, organizate recent ca secțiune permanentă din Muzeul Național al Banatului. Nu e vorba despre o „retrospectivă” cu aere testamentare, ci despre o instalație integratoare, unde surprinzi uluitoarea abilitate a pictorului de a converti succesiunea în simultaneitate. Deviza implicită a evenimentului pare inspirată de cuvintele Mîntuitorului: Iată, vine ceasul și acum este (Ioan 5,25). Privind lucrările (suspendate sau etalate pe jos), devii locuitorul unui topos taboric, desenat cu subtilitatea broderiilor sasanide, plin de aur incandescent, de lemn sfînt, de cobalt orbitor și de roșu sangvin. Efectul e literalmente „răpitor”, întrucît te subjugă, tocmai pentru că te eliberează de povara oricărei contingențe. Nu e un extaz rezultat din sugestii halucinogene, cît o recapitulare paradiziacă, întemeiată pe policromia mozaicată a unei „dulgherii” salvatoare.       

Vă invit să poposiți la „Spațiile Oravitzan”, inaugurate în contextul Timișoara, Capitală Europeană a Culturii. Mă bucur că ele au căpătat o întruchipare durabilă, dar îmi amintesc de ratata Mastaba pe care Horia Damian n-a mai apucat să o construiască la New York: și în cazul lui Oravitzan, e mare păcat că nici un mecena n-a fost îndeajuns de generos și deștept pentru a-i comanda lucrări monumentale de forum (ni le putem numai închipui, dacă-i privim maiestuosul iconostas de la biserica Schimbării la Față, din Cluj-Napoca). Mă consolez însă cu gîndul că Nevăzutul, pe care maestrul Oravitzan îl aproximează epifanic, nu e niciodată proporțional cu scara manifestărilor sale.