Erezia ca pretext al dreptei credințe
La recentul tîrg de carte „Gaudeamus”, am cumpărat printre altele o carte de istorie a teologiei: Imaginea lui Isus Cristos în oglinda ereziilor și în cea a Ortodoxiei creștine. Știam doi „Browni” celebri: Peter Brown, eruditul istoric irlandez al Antichității tîrzii, și faimosul Părinte Brown, detectivul în sutană romano-catolică din romanele lui G.K. Chesterton. Lor li se adaugă Harold O.J. Brown (1933-2007) ca autor al volumului citat, tradus în românește la Editura Humanitas (2023), prin strădania lui Dan Siserman. „Noul” Brown a fost un polimat, de vreme ce a studiat germanistica, biochimia, teologia și filozofia, cu stagii academice aferente la Harvard, Marburg și Viena. În ceea ce va fi fost opera sa de căpătîi, el ne prezintă o istorie a creștinismului din perspectiva definirii dreptei credințe (care e apostolică și biblico-patristică), însă nu și-a adjudecat un domeniu explicit decît prin combaterea devierilor doctrinare apărute cu nemiluita, mai cu seamă în primul mileniu creștin. Ereziologia este așadar o istorie ecleziastică speculară. Înțelegi optim cum s-au cristalizat dogmele doar dacă recuperezi contextul polemic în care formularea lor, lipsită de echivoc și adaosuri riscante, a devenit imperativă.
Harold O.J. Brown a fost un cărturar evanghelic, însă panorama doctrinară pe care ne-o dăruiește e neutră confesional. „Ortodoxia” nu e văzută ca monopol al creștinismului răsăritean de rit bizantin, ci ca tezaur ecumenic de credință, cult și cunoaștere mistică. Dacă te ocupi, ca istoric al ideilor religioase, de cadrul în care s-a conturat dreapta credință, urci la izvoare, deci lucrezi cu un creștinism politizat, divizat, lămurit în sinoade ecumenice, dar nu încă despărțit prin schismele interconfesionale majore, specifice celui de-al doilea mileniu după Hristos. Brown operează cronologic, evocînd în capitole pasionante atît provocările păgînismului tardiv față de noua religie, cît și deviațiile inspirate de iudaismul predecesor sau de gnosticismul variabil influențat de neo-platonism. Ceea ce-i reușește în mod admirabil e demonstrația faptului că – dincolo de imixtiunile imperiale și de tradițiile locale – Ortodoxia universală, codificată gradual, cuprinde toate acele precizări doctrinare menite, pur și simplu, să salveze creștinismul, adică să-i confere detenta globală și rezistența de care s-a învrednicit pînă la urmă.
Firește că nomenclatorul ereziilor hristologice (arianism, monofizism, monotelism etc.) sau gama celor triadologice (din sfera relațiilor între Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh) nu mai interesează azi decît „specialiștii”, însă Brown are toate argumentele pentru a dovedi că Biserica Una, Sfîntă, Apostolică și Universală nu le-a combătut din „spirit inchizitorial” și propensiuni totalitare, cît din nevoia strictă de a dezvolta integral datele unei revelații neo-testamentare care cuprindea esențialul, dar nu și întregul. Spectacolul acestei exfolieri doctrinare rămîne pasionant, așa cum cititorul de azi înțelege că bătăliile teologice ale erei patristice nu erau sterile și ridicol-chițibușare (cum le vedea, persiflant, un Edward Gibbon), ci mai curînd decisive și salutare. Un alt aspect (ironic și poate surprinzător pentru zeloșii superficiali) ține de faptul că „ereticii” au fost adesea cei care, precum Tertulian sau Origen, au contribuit cel mai mult la apariția vocabularului doctrinar ortodox... Și asta pentru că nimeni, în istoria vie a Bisericii, nu și-a „dorit” să devină „eretic”. Cei mai mulți dintre cei potcoviți cu această etichetă infamantă nu vizau formarea unei Contra-Biserici (sau a unei religii concurente, precum în cazul gnosticismului), cît tocmai aflarea, cu orice preț intelectual, a unui plus de adevăr despre misterul divin. Nu e întîmplător că Alexandria, ca focar teologic, i-a „dat” lumii și pe unii dintre cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, și pe unii dintre cei mai redutabili „ereziarhi”.
Oricum, vă recomand cartea în discuție aici: e scrisă onest, cu o bază documentară impecabilă, și ne învață multe, inclusiv despre devalorizarea persoanei umane în democrațiile postmoderne (și oarecum post-creștine) care au uitat importanța conceptelor (hypostasis, prospon, physis, ousia etc.) cu care Părinții Bisericii – de la Atanasie cel Mare, trecînd prin cappadocieni și Ioan Damaschin – au sondat misterul abisal al Dumnezeului trinitar.
