Cîteva note despre agapa creștină

Iisus Hristos nu le-a lăsat discipolilor Săi nimic în scris: nu știm ce va fi „notat” cu degetul, pe nisip, în clipa relatată de Sf. Ioan Evanghelistul. El a anunțat și ilustrat prin propria viață un Nou Legămînt între Dumnezeu și oameni, dar nu a elaborat o doctrină proprie și nici vreo instituție religioasă formală. Învățătura Sa este pe deplin ancorată în tradiția profetică iudaică, încărcată de tensiunea ascendentă a făgăduinței mesianice. Singurul semn specific, descins din tradiția pascală a Exodului vechi-testamentar, a fost Cina cea de Taină (Luca 22, 7-13), devenită prilej de reunire a ucenicilor îndemnați să perpetueze „în amintirea Sa” noutatea absolută a prefacerii pîinii și vinului în trupul și sîngele Mielului lui Dumnezeu, „care ridică păcatul lumii”. Nu ne miră, prin urmare, faptul că axul vieții liturgice și comunitare a rămas, pînă în ziua de azi, celebrarea Euharistiei, grație căreia lumina Zilei a Opta inundă orice „casă a Domnului”. În chip nevăzut și fundamental, Biserica (he ekklesia) desemnează spațiul privat, ferit de ochii și urechile profane, care găzduiește adunarea a măcar „doi sau trei” creștini, „în numele” Învățătorului lor divin. 

Dimensiunea „mistică” a reuniunilor paleocreștine – și rumorile superficiale legate de împărtășirea ucenicilor cu trupul și sîngele Domnului – explică atît faptul că romanii politeiști i-au acuzat pe aceștia de antropofagie, cît și integrarea în liturghia euharistică a unui preambul „exoteric”, dincolo de care catehumenii (deci candidații la Botez, abonați la un traseu inițiatic de trei ani) erau invitați să părăsească lăcașul de cult. În Evanghelia după Marcu apare adesea imaginea Stăpînului Casei, așa cum în Păstorul lui Hermas (text compus pe la 150 d.Hr.), Biserica se înfățișează sub chipul unei distinse matroane care „citește o cărțulie”. Cu cît urcăm spre originile creștinismului, constatăm că ceea ce mult mai tîrziu avea să ia forma sofisticată a catedralelor, a corpusurilor dogmatice și canonice și a unor întregi biblioteci de hermeneutică biblică nu face decît să mascheze viața simplu-domestică a primelor comunități, unde se citeau Scripturile și se petrecea „frîngerea pîinii” (fractio panis). O frescă din catacomba sfinților Marcelin și Petru (Roma, secolul IV) ne prezintă dejunul euharistic: doar patru „comeseni”, așezați la o masă semicirculară, pe care tronează o pîine însemnată cu semnul crucii, în prezența unei femei în picioare, care pare să le servească vinul. Orice asemenea întrunire intimă și convivială constituia de facto Biserica, după cum ne spune și capitolul 16 al Epistolei către romani: adunarea unor oameni liberi, iluminați de Vestea cea Bună, dincolo de orice deosebire de neam, sex sau stare socială. Casa unde se consumă Cina Domnului adăpostește între zidurile sale o familie spirituală refugiată la granița timpului istoric. 

Am avut numeroase ocazii de a trăi creștinismul în cheia acestei vocații agapice. La mînăstirea Stavropoleos, alături de Pr. Iustin Marchiș, într-o atmosferă stilată și exigentă, care-l evoca indirect pe Horia Bernea. La schitul Darvari, împreună cu colegii de la Editura Anastasia și alături de regretata Regină Ana. La Colegiul Capranica de la Roma, unde am dialogat cu Giulio Andreotti despre unitatea Bisericilor. La parohia Sf. Ilie Gorgani, alături de vechi prieteni de credință și scris, dar și în felurite eparhii românești, unde m-am bucurat de ospitalitatea anumitor ierarhi deloc speriați de vecinătatea intelectualilor mireni. Duminica trecută, proaspăt instalat într-o casă din muscelele Făgărașilor, după Sf. Liturghie am luat parte (ca prefață pentru Postul Crăciunului) la o pomenire făcută de epitropul nostru, un uriaș cioban, pentru socrul său decedat. Peste o sută de enoriași au primit colivă, pîine, cîte o cutie de chibrituri, înainte de a se înfrupta dintr-o tochitură de oaie gătită la tuci și udată cu țuică gălbuie, extrasă din butoi de dud. Într-o neverosimil însorită zi de noiembrie, la lungi mese din lemn de brad, comuniunea cu ai mei „consăteni” mi-a creat sentimentul unei senine fraternități atemporale, de parcă am fi fost cu toții părtașii banchetului eshatologic. Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.