Despre Ucraina şi ierarhii
Ucraina e astăzi cea mai europeană ţară din Europa. În Parlamentul ei, legiuitorii nu stau apatici, ca în România, sub răcnetele descreierate ale unei doamne Şoşoacă. Spre deosebire de Ungaria lui Viktor Orbán, Ucraina vrea să respecte regulile statului de drept. În Ucraina nu are trecere un partid prorus ca în Slovacia. Dar nu asta contează cel mai mult. Esenţial e că în Ucraina se luptă, se moare şi se rezistă împotriva totalitarismului sălbatic al Rusiei lui Putin. Fără compromisuri, fără şovăială, cu un curaj pe care nimic nu-l descumpăneşte. În Europa, ea e singura ţară care se opune pe cîmpul de luptă, cu sacrificii umane teribile, dictaturii forţei brute. În Europa, ea e singura ţară unde democraţia liberală e apărată cu preţ de sînge.
În celelalte ţări europene, democraţia liberală e luată, prea uşor, ca ceva de la sine înţeles. Chiar dacă există pete de corupţie, dacă îşi fac loc apetenţe pentru extremism, dacă funcţionarea statului de drept mai dă rateuri, lumea nu se îngrijorează cine ştie ce. Îşi vede de afaceri, de consum, de posibilitatea de a călători pentru interese de muncă ori vacanţe, de libertatea de gîndire şi de exprimare (în unele cazuri pînă la deşuchere mentală). Trăim în acest mediu de libertate ca şi cum el ne-ar fi asigurat, natural. Aproape că nu îl mai percepem. Nu luăm destul seama că democraţia liberală e forma de societate, forma globală în care toate posibilităţile unei vieţi decente pentru individ sînt cu putinţă. Că prima noastră responsabilitate e să apărăm şi să întreţinem această formă globală. Nu sesizăm destul de intens că a ajuta Ucraina înseamnă a consolida propria ordine democratic liberală.
Occidentul a cam obosit în ce priveşte susţinerea Ucrainei. De la republicanii din Statele Unite pînă la omul de rînd din America şi din Europa, nu mai avem acelaşi avînt în a da ajutor unei ţări unde ordinea lumii noastre înfruntă o cultură a terorii. Încep să primeze jocuri politice, interese economice, demagogii naţionaliste. Nu ne dăm seama destul de acut şi de activ că un cît de slab cîştig al lui Putin asupra Ucrainei înseamnă o anemiere a democraţiei europene, înseamnă un eşec al întregii Europe în opoziţia ei faţă de totalitarism.
Cu multele, variatele oferte ale democraţiei liberale la îndemînă, s-ar părea că neglijăm forma globală de societate care le face pe toate cu putinţă. Pare că suferim de un defect de optică ierarhică. Ocupaţi cu interese parţiale, nu dăm atenţia cuvenită întregului, cadrului lor de posibilitate. Ne scapă din vedere deosebirea de nivel între „aplicaţii” şi principiul civilizaţiei din care facem parte: cel pentru care luptă Ucraina, pe care îl apărăm, din spatele frontului, şi noi cînd ajutăm Ucraina. Scăparea aceasta e doar un caz socio-politic al dezobişnuirii noastre de a privi lucrurile pe verticala care leagă niveluri diferite de realitate şi de importanţă. Dar cu gravitatea lui, el poate ilustra un fenomen de civilizaţie mai general.
Se vorbeşte adesea despre paloarea pe care o capătă în conştiinţa modernă tema ierarhiei. În urmă cu cîtva decenii, antropologul Louis Dumont analiza, printre alţii, anemierea ori chiar refuzul lui homo hierarchicus. Non-modernii, spunea el, sînt obişnuiţi să distingă niveluri de existenţă şi de semnificaţie în interiorul unei viziuni globale, fie că ea se referă la structura socială, la cea cosmică ori la persoana umană. În timp ce modernii iau în considerare doar planuri izolate, pe care nu sînt interesaţi să le refere la un principiu, să le ordoneze şi să le armonizeze sub lumina lui. Pentru a readuce în conştiinţa contemporană tema ierarhiei, Louis Dumont a făcut un fertil ocol. A studiat-o în spaţiul indian şi în concepţiile Europei creştine, punînd comparativismul antropologic în slujba unei crescute înţelegeri de sine a omului tîrziu modern. Homo hierarchicus. Eseu asupra sistemului castelor (1966) şi Eseuri despre individualism. O perspectivă antropologică asupra ideologiei moderne (1983) sînt două dintre lucrările lui importante, cea din urmă tradusă de Luiza şi Laurenţiu Ştefan-Scalat la Editura Anastasia, în 1996, prin grija lui Teodor Baconschi.
În culturile tradiţionale, ierarhia e o idee universal ordonatoare. Se lucrează cu ea în toate domeniile vieţii interioare şi comunitare, în interpretarea textelor sacre, în cercetarea cosmosului şi în organizarea societăţii. Ea modelează concepţia despre întregul real, de la văzute la nevăzute, de la pămînt la ierarhia cerurilor care se boltesc asupra lui şi pînă la Polul transmundan. A trăi şi a cunoaşte înseamnă a lucra şi a te lucra pe tine în conformitate cu aceste trepte. Cînd Platon vorbeşte în Banchetul despre cunoaşterea frumosului, el parcurge un şir de niveluri, de la particularul unui trup frumos pînă la forma arhetipală a Frumosului. Plotin, un contemplativ tot atît de pasionat pe cît e de metodic, desfăşoară descendent realul de la Unu la domeniul Intelectului/inteligibilelor din care se revarsă lumea Sufletului care modelează şi susţine corpul atras de întunecata zonă a Materiei. Fiecare treaptă intermediară aspiră către superiorul ei, de unde îşi trage realitatea şi, pe de altă parte, se îngrijeşte de modelarea inferiorului. E vorba despre o ierahie în care, potrivit lui Andrei Cornea – traducător şi comentator al tratatelor lui Plotin – discontinuităţile calitative între trepte sînt dublate de continuităţi asigurate de generozitatea descendentă a Unului şi de aspiraţia ascendentă a fiecărui nivel. Omul spiritual îşi conduce viaţa pe această verticală, se străduieşte să o activeze urcător: corpul e ataşat de sufletul dominat de raţiune (dianoia, cunoaşterea în distincţie şi secvenţialitate logică) articulat cu intelectul vizionar (nous) care se deschide către Unu.
Nu mai e nevoie de spus că, în religii, ideea ierarhiei e decisivă, că se află în inima mesajului lor. Dovadă stă, de pildă, omniprezenţa unui simbol: cel al arborelui cosmic, al Pomului Vieţii. El e însăşi ideograma unei ierarhii însufleţite şi însufleţitoare. Rădăcina lui trnsmundană infuzează seva realului de-a lungul verticalei trunchiului în ramurile arborelui, în planurile ierarhizate de existenţă. Crucea are, printre semnificaţiile ei, şi acest sens: e verticala divină care întemeiază şi uneşte toate domeniile lumii, cuprinse simbolic în ramura ei orizontală. Pe cruce, Christos restaurează circulaţia influxului divin în arborele lumii; îi dă acestuia o nouă o viaţă; atrage ierarhia arborelui către Sine.
O cîntare de Naşterea Domnului o celebrează pe Fecioară ca paradis intelectual („rai înţelegător”) din care „înfloreşte pomul vieţii”, „dumneziescul pom, din care mîncînd vom fi vii”. „Pomul vieţii” devine aici chiar semn al lui Christos, Cel care e domn al ierarhiei văzutelor şi nevăzutelor. Potrivit cîntării, raportul omului cu acest Arbore constă într-un act de cunoaştere unitivă, de viaţă-cunoaştere.
P.S. Chiar în lipsa apetenţei noastre pentru ierarhie, raţiunea ne indică totuşi că apărarea democraţiei liberale are un nivel mai înalt decît interesele parţiale, posibile înăuntrul ei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
