Speranța

Speranţa este una dintre virtuţile teologice. Aceasta înseamnă că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este (aşa cum cred unii oameni moderni) o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Nu înseamnă că trebuie să acceptăm lumea actuală aşa cum este. Dacă citiţi istoria, veţi descoperi că creştinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sînt tocmai aceia care s-au gîndit cel mai mult la lumea viitoare. Apostolii înşişi, care au pornit pe jos ca să convertească Imperiul Roman, marii bărbaţi care au făurit Evul Mediu, evanghelicii englezi care au abolit comerțul cu sclavi, toţi aceştia şi-au lăsat urmele pe Pămînt tocmai pentru că minţile lor au fost preocupate de Cer. Numai de cînd creştinii au încetat în mare măsură să se mai gîndească la lumea viitoare, numai de atunci încoace au devenit atît de ineficienţi în lumea aceasta. Ţintiţi spre Cer şi pămîntul vă va fi dat „pe deasupra": ţintiţi spre pămînt şi nu veţi primi nici pămîntul şi nici cerul. Pare să fie o regulă ciudată, dar ceva de felul acesta poate fi observat şi în alte lucruri. Sănătatea este o mare binecuvîntare, dar în momentul cînd îţi faci din sănătate unul dintre obiectivele tale principale, începi să devii capricios şi îţi închipui că ceva nu este în ordine cu tine. Vei dobîndi sănătate numai dacă vei fi interesat mai mult de alte lucruri – mîncare, jocuri, muncă, relaxare, aer liber. La fel, noi nu vom salva civilizaţia cîtă vreme civilizaţia este principalul nostru obiectiv. Trebuie să învăţăm să vrem altceva mai mult.

Cei mai mulţi dintre noi găsesc că este foarte dificil să dorească „Cerul" – cu excepţia sensului în care „Cerul" înseamnă reîntîlnirea prietenilor care au murit. Un motiv pentru care lucrul acesta este dificil este că noi nu am fost educaţi în privinţa aceasta: toată educaţia pe care o primim tinde să ne fixeze minţile asupra acestei lumi. Un alt motiv este că atunci cînd un adevărat dor după Cer este prezent în noi, noi nu îl recunoaştem.

Majoritatea oamenilor, dacă ar fi învăţat cu adevărat să-şi cerceteze inimile, ar şti că ei vor, şi încă cu tărie, ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Sînt în lumea aceasta tot felul de lucruri care oferă să-ţi dea lucrul acela, dar ele nu pot niciodată să-şi ţină promisiunea pînă la capăt. Dorinţele care se nasc în noi cînd ne îndrăgostim pentru prima oară sau cînd ne gîndim pentru prima dată la o ţară străină sau cînd abordăm pentru prima oară un subiect care ne interesează sînt dorinţe pe care nici căsătoria, nici călătoriile şi nici învăţătura nu le pot satisface cu adevărat. Nu vorbesc acum despre ceea ce am numi în mod obişnuit căsătorii nereuşite, călătorii nereuşite sau cariere ştiinţifice ratate. Vorbesc despre cele mai bune realizări posibile. Este ceva ce am întrezărit în acel prim moment de dor, ceva ce se pierde în realitate. Cred că toţi înţelegeţi ce vreau să spun. Soţia poate fi o soţie bună, hotelurile şi priveliştile pot să fie excelente, chimia poate să fie un domeniu foarte interesant: dar ceva ne-a scăpat. Există două modalităţi greşite şi una corectă de a aborda acest fapt.

1) Calea nebunului. El dă vina pe lucruri. El îşi petrece toată viaţa gîndindu-se că dacă şi-ar fi luat altă soţie sau dacă ar fi mers într-o călătorie mai scumpă sau orice altceva, atunci ar fi capturat acel misterios ceva după care tînjim cu toţii. Cei mai mulţi dintre oamenii bogaţi plictisiţi şi nemulţumiţi din lume fac parte din această categorie. Ei îşi petrec vieţile mergînd de la o femeie la alta (prin divorţuri), de pe un continent pe altul, de la un hobby la altul, crezînd întotdeauna că acesta din urmă este în sfirşit lucrul pe care l-au dorit, dar sînt dezamăgiţi întotdeauna.

2) Calea „omului rezonabil" ajuns la dezamăgire. El îşi spune curînd că totul a fost o iluzie. „Bineînţeles că simţi aşa cînd eşti tînăr“, spune el, „dar cînd ajungi la vîrsta mea, încetezi să mai cauţi capătul curcubeului.“ De aceea, el se resemnează şi învaţă să nu aştepte prea mult şi reprimă acea parte a fiinţei sale care obişnuia, cum ar spune el, „să ceară luna de pe cer“. Desigur, acesta este un drum mai bun decît primul şi îl face pe om mult mai fericit şi mai puţin supărător pentru societate. El tinde să-l facă pe om mărginit şi plin de sine (el este capabil să le fie superior celor pe care-i numeşte „adolescenţi“), dar, în ansamblu, el se descurcă destul de bine. Ar fi cea mai bună poziţie pe care am putea-o lua dacă omul nu ar trăi veşnic. Dar să presupunem că fericirea infinită există cu adevărat, că ne aşteaptă. Să presupunem că poţi ajunge cu adevărat la capătul curcubeului. În cazul acesta, ar fi păcat să afli prea tîrziu (la o clipă după moarte) că presupusa noastră ,Judecată sănătoasă“ a înăbuşit în noi capacitatea de a ne bucura de acea adevărată fericire.

3) Calea creştină. Creştinul spune: „Creaturile nu se nasc cu dorinţe decît dacă există posibilitatea de satisfacere a acelor dorinţe. Un copil simte foame: ei bine, există un lucru numit mîncare. O răţuşcă vrea să înoate: ei bine, există un lucru numit apă. Oamenii simt o dorinţă sexuală: ei bine, există un lucru numit sex. Dacă descopăr în mine o dorinţă pe care nu o poate satisface nici o experienţă din lumea aceasta, cea mai probabilă explicaţie este că eu am fost creat pentru o altă lume. Dacă nici una dintre plăcerile mele pămînteşti nu o poate satisface, aceasta nu dovedeşte că universul este o fraudă. Probabil că plăcerile pămînteşti nu au fost menite să o satisfacă, ci doar să o stîrnească, să sugereze lucrul real. Dacă este aşa, eu trebuie să am grijă, pe de-o parte, să nu dispreţuiesc niciodată sau să fiu nerecunoscător pentru aceste binecuvîntări pămînteşti şi, pe de altă parte, să nu le confund niciodată cu realitatea a cărei copie sau ecou sau miraj sînt ele. Trebuie să păstrez vie în mine dorinţa după ţara mea adevărată. Pe care nu o voi găsi decît după moarte; nu trebuie niciodată să o las să fie acoperită de zăpadă sau dată deoparte; trebuie să-mi fac din ea principalul obiectiv al vieţii, să mă silesc spre ţara aceea şi să-i ajut pe alţii să facă acelaşi lucru“.

Nu are rost să vă îngrijoraţi din pricina glumeţilor care încearcă să ridiculizeze speranţa creştină cu privire la „Cer“, spunînd că ei nu vor „să-şi petreacă veşnicia cîntînd la harpă“. Răspunsul care trebuie să le fie dat unor asemenea oameni este că dacă ei nu pot înţelege cărţile scrise pentru adulţi, ar trebui nici să nu vorbească despre ele. Toate figurile de stil biblice (harpe, coroane, aur etc.) sînt, desigur, o încercare simbolică de a exprima inexprimabilul. Instrumentele muzicale sînt menţionate deoarece pentru mulţi oameni (nu pentru toţi) muzica este singurul lucru cunoscut în viaţa prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul şi infinitul. Coroanele sînt menţionate pentru a sugera faptul că cei care sînt uniţi cu Dumnezeu în veşnicie vor fi părtaşi la splendoarea, la puterea şi la bucuria Lui. Aurul este menţionat pentru că sugerează eternitatea Cerului (aurul nu rugineşte) şi valoarea lui enormă. Oamenii care iau aceste simboluri în sens literal ar putea la fel de bine să creadă că atunci cînd Christos ne-a spus să fim ca porumbeii a vrut să spună că noi trebuie să depunem ouă.

(fragment din Creștinismul redus la esențe de C.S. Lewis, Societatea Misionară Română, 1991)