O clasificare a vieţii spirituale
Sărbătoarea cere comunicare, reuniune, bucurie împărtăşită. Te bucuri împreună cu ceilalţi, alături de ei, imitîndu-i pe ceilalţi. Te bucuri de spectacolul sărbătorii care înviorează oraşul, de mulţimea cadourilor, obiceiurilor şi urărilor cuvenite. Ziarele îşi fac o datorie din a întreba etnologii cum se petrecea Crăciunul în mod tradiţional, cum îl sărbătoreau cei dinainte. Eşti informat de asemenea cum arată sărbătoarea în alte locuri ale lumii, ce festivităţi au curs pe acolo. Biserica, media, cultura comună îţi pun la dispoziţie un bogat îndreptar după care să sărbătoreşti. În ce raport stă această sărbătoare „învăţată” cu o experienţă personală a sărbătorii, cu evenimentul interior? De la Origen la Augustin, Sf. Bernard, Luther, pînă la Angelus Silesius, s-a pus întrebarea: „La ce bun se naşte Christos în Betleem dacă nu se naşte şi în peştera inimii tale?”. Faţă de evenimentul interior, non-dependent de timp, celebrarea exterioară, prin obicei şi imitaţie, are puţină însemnătate?
Un răspuns poate fi sugerat de Origen atunci cînd comentează pasajul biblic Numerii 27, 1-11. Aici el schiţează o tipologie a vieţii creştine, a modului de a trăi credinţa. E o clasificare fină, valabilă, de altfel, nu numai în creştinism, ci în orice spaţiu religios şi în orice epocă.
Hermeneut alexandrin de vîrf, Origen (185-254) e captivat de Logosul divin întrupat, de cuvintele Lui, pe care le simte pregătite, încifrate în întreaga Biblie. În straturile de semnificaţie ale textului biblic, el descoperă o cale de cunoaştere, de deschidere spre tainele lui Dumnezeu, o înaintare către El. Pentru Origen, fiecare pasaj al Bibliei cuprinde o bogăţie de sensuri, ceea ce îndreptăţeşte interpretările multiple pe care le propune adesea auditoriului. În toate se străduieşte să descopere sensul spiritual, vectorial spre Autorul textului. În acest efort, Origen e de o inventivitate interpretativă uimitoare.
Pasajul Numerii 27, 1-11 priveşte moştenirea pe care o primeşte, în Pămîntul Făgăduinţei, fiecare om din poporul condus de Moise. Dacă unul moare înainte de a ajunge la ţintă, partea lui va reveni rudelor, astfel încît „numele lui să nu piară din neam”. Decretul divin instituie o suită descrescătoare a gradelor de rudenie spre care trece moştenirea în absenţa rudei de grad mai apropiat: fiu, fiică, fraţii celui mort, fraţii tatălui său. Prin transpoziţie, Origen interpretează această moştenire ca participare la darul de Sine al divinului, ca mesaj adresat fiecărei persoane. De observat că moştenirea rămîne întreagă, nu se împuţinează pe măsură ce gradul de rudenie scade. În interpretarea lui Origen, ceea ce variază e raportul fiecărui grad cu oferta divină, modul cum fiecare grad valorifică posibilitatea întîlnirii cu Dumnezeu.
Primul grad, asociat fiului, priveşte acel tip de credincios care ia moştenirea drept o cale de cunoaştere intimă a lui Dumnezeu. El desemnează tipul cercetător şi creator în interpretarea revelaţiei, liber şi devotat faţă de mesajul care i se pune în faţă, captivat de sensurile care conduc spre adîncul lui Dumnezeu. Acest tip are o experienţă personală vivifiantă, se transformă de-a lungul căii sale. Altundeva, Origen distinge faptele credinţei care, chiar desăvîrşite, sînt finite, fiind cuprinse în finitudinea lumii, de călătoria pe drumul Înţelepciunii: e o călătorie fără capăt, prin deschideri din ce în ce mai vaste, căci această Înţelepciune e inepuizabilă.
Al doilea grad, asociat fiicei, se referă la tipul care îşi trăieşte credinţa prin lucrări, prin meritul faptei bune. Neafectat de extremismele gîndirii politic corecte, Origen foloseşte un simbolism curent în lumea antică şi medievală potrivit căruia masculinul indică aspectul de cunoaştere directă, dinamică, clarvăzătoare, iar femininul aspectul secundar, aplicat, orientat spre exterior şi temporal.
Apoi, cu ingeniozitate interpretativă, el vede în „fraţii” celui moştenit sugestia simpatiei, a imitaţiei, aşa cum se manifestă în domeniul credinţei. Sînt desemnaţi astfel credincioşii care, lipsiţi de creativitate proprie, privesc către cel cu viaţă spirituală şi intelectuală intensă, se iau după el, încearcă să-l imite. În sfîrşit, „fraţii tatălui” ar reprezenta pe cei respectuoşi faţă de tradiţie, care se străduiesc să împlinească obligaţiile religioase lăsate de părinţii lor, să urmeze şi să perpetueze datul celor dinainte. Origen indică aici un tip de credincios care nu e animat de o căutare personală, nici de învăţături care să-l interpeleze la prezent, ci e format în tiparele lăsate de cei vechi. Dar, aşa fiind, şi el face un bine în cîmpul credinţei. De altfel, încheie Origen, orice bine – fie că decurge din cunoaştere, din imitaţie ori de la întîmplare – nu e pierdut în ochii lui Dumnezeu. Oricine şi oricum face binele primeşte de la generozitatea Lui parte la moştenire.
Cîteva lucruri sînt de observat în ce priveşte clasificarea lui Origen. Întîi: cînd e privită în separare – ca referindu-se la tipuri diferite de credincioşi –, clasificarea revine la o ierarhie pîndită de umbre. Prin izolare, fiece treaptă poate căpăta un semn minus. Cel atent la tradiţie se poate închide în tradiţionalism mumificat (şi cîteodată agresiv). Tipul imitativ poate rămîne la gesticulaţie superficială, fără amprentă asupra interiorităţii şi înţelegerii. Tipul dedicat faptei se poate lăsa absorbit de activism pios, poate evacua problema sensului, poate pierde din vedere ţinta credinţei. Cel dedicat – exclusivist – cunoaşterii spirituale riscă să pună o privire prea severă, minorantă asupra bogăţiei lumii, riscă să nu ia seama la modulaţiile realului, desfăşurate, ele însele, de Dumnezeu.
Cînd cele patru trăsături funcţionează împreună în metabolismul credinţei, lucrurile se schimbă. Ierarhia se menţine, dar devine benefică. Dacă sînt orientate spre vîrful ierarhiei, spre cunoaşterea spirituală, respectul faţă de tradiţie poate extrage înţelesuri perene din frecventarea celor vechi; imitaţia admirativă poate deveni emulaţie; fapta devine expresie, aplicaţie, consecinţă a înţelegerii, poartă aroma sensului. Iar cunoaşterea, concentrată pe transcendent, priveşte în lumina Polului întregul real.
E de observat apoi cum se revarsă asupra ierarhiei generozitatea divină. Pe de o parte, ea rămîne aceeaşi, integral oferită fiecărei trepte. Pe de altă parte, ea preţuieşte fiecare efort al credinţei, fiecare gest al acesteia, fiece participare cu bună intenţie. Esenţial pentru Interlocutorul divin este ca omul să încerce să-i răspundă. Cînd comentează parabola semănătorului, în Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Andrei Pleşu observă tocmai această întîlnire a extremelor: sămînţa sau moştenirea divină, de necuprins, se coboară la măsura fiecărui suflet, aşteaptă o cît de modestă rezonanţă. „Puţin, mai puţin, oricît de puţin... în teritoriul duhului, infinitezimalul contează”, spune el.
E de sperat ca modurile noastre de a sărbători, fie ele imitative ori personale, să fie preţuite de Cel care, nemărginit în statura Lui proprie, se naşte în peştera lumii.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
