Prima seară
Seara de deschidere a Festivalului Enescu. Delectabilă, pe măsura calităţii cu care ne-a obişnuit festivalul. În concertul de Dvorák, Cristian Măcelaru, energic şi fin la conducerea orchestrei Filarmonicii bucureştene, alături de fermecătorul Gautier Capuçon şi de violoncelul lui veneţian din 1701, cu tonuri adînci, cu vibraţii pe care el însuşi spunea că nu încetează să le descopere. Prelungi învolburări de ape slave, prelungite în bisul Cîntecul către lună din Rusalka a compozitorului ceh. Apoi grava Rapsodie a 2-a enesciană, urmată, în contrast, de ludica suită Cavalerul Rozelor. O seară cu care a pornit bine o lună plină ochi cu muzică de vîrf. Cristian Măcelaru, dirijor şi director muzical pentru mari orchestre ale lumii, director artistic al festivalului din acest an, l-a conceput, potrivit spuselor sale, pe două direcţii complementare: iradiere a muzicii către un public cît mai larg, împrietenire cu muzica clasică (reluarea Pieţei Festivalului, unde muzicieni tineri vor face muzică, dar vor vorbi de asemenea despre rosturile şi exerciţiul ei), pe de o parte; pe de altă parte, montare a unor lucrări moderne dificile, ca impuls pentru includerea unor asemenea piese în repertoriul instituţiilor muzicale din România. Cînd textul acesta va apărea, festivalul îşi va fi dăruit deja o parte dintre sărbători, ne vom afla în cursul festinului.
Sînt de adus calde mulţumiri şi recunoştinţă lui Mihai Constantinescu, director al Artexim pînă în 2022, care a predat acum altei echipe organizarea festivalului. Alături de colegii lui, el a izbutit ceva rar, cvasi-miraculos în România de astăzi: a realizat treisprezece ediţii a căror calitate a urcat pe creasta a ceea ce se face ca muzică în lume.
În 1990, el a propus lui Andrei Pleşu, întîiul ministru al Culturii după revoluţie, reluarea festivalului. Era o vreme a fondărilor şi refondărilor de instituţii prestigioase, de reîntîlniri cu mediul cultural al lumii libere. Alături de atîtea alte întreprinderi ale ministeriatului său (printre ele invitarea la conducerea teatrelor a unor mari regizori, noi echipe în diferite instituţii culturale, crearea sau reînfiinţarea unor instituţii: Comisia Monumentelor Istorice, Muzeului Ţăranului, Institutul de Studii Orientale, Oficiul de Expoziţii, Casa de Film a Ministerului la conducerea căreia l-a invitat pe Lucian Pintilie), Andrei Pleşu a susţinut din plin acest proiect, cu Ludovic Spiess ca director al primei noi ediţii. Era o vreme a începuturilor şi reînceputurilor, a proiectelor de o vitalitate regăsită, unde dificultăţile erau contracarate de libertate şi speranţă. Dintre cele începute sau reîncepute atunci, Festivalul Enescu e unul cu viaţa cea mai lungă, prosper ca substanţă şi prestigiu. De curînd, Cristian Măcelaru spunea (Libertatea, 26.08.2023): „Percepția Festivalului Enescu în lume e pur și simplu ca un fel de magie. Toată lumea se întreabă cum e posibil ca un festival de o asemenea anvergură să se realizeze în România“.
Radio România Muzical contribuie, cu transmisiile şi comentariul ei, la plăcerea evenimentului. Postul şi-a păstrat tonul ales, conţinutul consistent şi totodată amen. Urmărindu-l, te afli într-un mediu unde îşi află locul priceperea cultivată, educată cu graţie şi pasiune.
Ediţia din 2023 a festivalului are drept motto „Generozitate prin muzică“. Într-adevăr, muzica mare poate aduce coerenţă, limpezime, spor interior; e un dar ales pentru indivizi şi comunitate, mai cu seamă în vremuri chinuite. În seara de deschidere, Cristian Măcelaru a adresat Rapsodia lui Enescu drept „mîngîiere sufletească“ celor care suferă în urma exploziilor din 26 august. Un frumos gest de compasiune! Probabil că oamenii aceia ar fi şi mai mîngîiaţi dacă ceea ce a produs grozăvia ar fi neutralizat, acel mediu grotesc unde afaceri strigător de ilegale îşi dau mîna cu politica.
Festivalul ne aşază la nivelul muzicii, al culturii mari de pretutindeni. Nicuşor Dan, prezent la conferinţa de presă inaugurală, relua ceea ce s-a spus adesea: festivalul „pune Bucureştiul şi România pe harta globală... Trăim într-o societate în care există o confuzie de valori şi o căutare de valori şi Festivalul Enescu impune un standard“. De acord. Aşa fiind, avînd festivalul această „autoritate“ de calitate „globlă“, era, poate, de dorit ca în seara de deschidere să fie pomenită şi Ucraina, să existe o menţiune cît de fugară de solidaritate cu lupta ei împotriva totalitarismului. Cultura mare, de vreme ce se ocupă cu valori, are un cuvînt de spus aici. Nu e oare, aş zice, datoria ei să susţină împotrivirea faţă de fantasme geopolitice care încearcă să distrugă libertatea persoanei şi a popoarelor? Pe 11 martie 2022, Cristian Măcelaru a dirijat de altfel, la Paris, Orchestra Naţională a Franţei pentru a intona, împreună cu Andrei Bondarenko, imnul Ucrainei.
Vorbind despre generozitate, tot el îl evoca pe George Enescu cu concertele sale din timpul războiului. În familie mi se vorbea despre cele de la Sala Dalles, despre vibraţia de intensă umanitate a muzicii şi a persoanei lui Enescu. Astăzi nu e nici un pericol ca muzica festivalului să fie amestecată cu sunetul sirenelor. Dar războiul e la doi paşi de noi. Şi e unul care ne priveşte din plin.
Pare că, societatea românească nu sesizează, în majoritatea ei, cît de grav, de decisiv e conflictul din Ucraina. În primele zile şi luni de război, mobilizarea spontană a oamenilor în sprijinul refugiaţilor a fost masivă, uimitoare, un semn de sănătate civică, de civilizaţie a carităţii. Dar conştiinţa mizei nu pare să se fi menţinut aşa de putenic în societatea mare. Nu sare tuturor în ochi că e vorba despre înfruntarea între o cultură a libertăţii şi o cultură a supunerii la forţa brută. Că un totalitarism isterizat încearcă să submineze civilizaţia liberal democratică şi că Ucraina luptă nu numai pentru ea, ci – implicit – pentru soliditatea lumii libere. În ce priveşte autorităţile Statului român, ele reiau mereu aceleaşi declaraţii, oarecum mecanice, de sprijin. Se aliniază la tonul occidental, fără a avea, în fapte ori în discurs, vreun relief aparte. Mihailo Podoliak, consilierul preşedintelui Zelenski observa cu umor într-un interviu HotNews, „susținerea Ucrainei a devenit deja o regulă de bune maniere pentru țările care înțeleg ce înseamnă o lume modernă“.
România se poartă într-adevăr „cuviincios“, atît cît să nu iasă din rînd. Nu s-ar cuveni o solidaritate mai inventivă, mai decisă? Asta în propriul nostru interes. Aflaţi în imediata preajmă a Ucrainei, ştiind din experienţă ce înseamnă totalitarismul, nu e cazul să fim doar convenţional „politicoşi“. Respingerea totalitarismului, a extremismelor ar trebui să fie printre primele criterii pe care ne construim viaţa comunitară. Ar trebui să fim mai alerţi în înţelegerea mizei, mai ascuţiţi în opoziţia faţă de regimul Putin, mai participativi la efortul Ucrainei.
Cu sărbătorile lui, Festivalul Enescu ne arată tocmai asta: cum sună creativitatea într-o lume unde se respiră în libertate.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
