Actualizarea unui mit
Contraofensiva ucraineană – s-a spus pe drept cuvînt – nu trebuie privită ca o superproducţie de film, cu izbînzi fulgerătoare, nu trebuie „hollywoodizată”. Efortul ucrainenilor costă sînge, e înaintare dificilă în terenuri masiv minate, în faţa unor puzderii de dispozitive şi de mase inamice. Nu e spectacol, e o foarte dură realitate de luptă. A fi dezamăgit că, privită de pe margine, nu arată ca un marş glorios e nepotrivit, necuvenit.
În acest caz, într-adevăr, asocierea cu stilul de mit ieftin, popularizat în filmele de consum, nu e de acceptat. În schimb, întregul răspuns al Ucrainei la invazia regimului Putin are un relief înalt. Fiindcă e vorba despre înfruntarea între două forţe de semn contrar. Nu de interese contrare, ci de substanţă, de calitate, de stil contrare. Deşi era la început mult mai modestă în mijloace decît „colosul” militar rus, Ucraina a avut curajul să combată invadarea pămîntului ei. A respins dictatura agresorului, plătind pentru asta preţ de multe vieţi. Contrastul între cele două forţe e total. De o parte, cutezanţa şi onoarea de a-şi apăra patria. De cealaltă, pofta de teritorii a dictaturii expansioniste, fie ele cucerite chiar prin completa lor distrugere. De o parte, strădanie şi sacrificiu eroice. De cealaltă parte, tocarea fără limită a propriilor soldaţi. De o parte, aspiraţie şi deja construcţie a unei societăţi liberal democratice. De cealaltă parte, fortificare a totalitarismului. De o parte, limbaj expresiv, cald, inventiv, îmbinînd tonul înalt al patriotismului, accentul demn şi sclipirile umorului. De cealaltă parte, limbaj de carton, îmbinînd cofrajele propagandei şi fantazările apocaliptice. De o parte, realism dîrz şi umanitate. De cealaltă, minciună cu multe şi paranoice chipuri.
Sigur, nu e cazul să idealizăm mediul ucrainean. Există şi acolo corupţie, există cazuri de dezertori şi colaboraţionişti, de bărbaţi care au plecat din ţară. Dar puterile statului îşi păstrează coerenţa şi eficacitatea, fac eforturi să combată corupţia, au loc anchete şi destituiri, şi asta într-un mod poate mai rapid decît în multe ţări occidentale. Există, mai ales, unitate între guvernanţi, covîrşitoarea majoritate a poporului şi soldaţii care lucrează pentru izbîndă, care plătesc zi de zi preţul pentru a o dobîndi. S-a spus adesea, prin voci oficiale ori publice, că Ucraina e un exemplu de luptă pentru democraţia liberală, că ea inspiră guvernele şi comunităţile din Occident. Şi ar fi cazul ca exemplul ei să fie mai acut luat în seamă. Căci, în societăţile noastre, există oameni care au nostalgia dictaturii ori nu îi percep caracterul antiuman. Scandaloasa decizie juridică în cazul Gheorghe Ursu dovedeşte cît de prezentă e, în instituţiile statului român, judecata leneşă, iresponsabilă, îngăduitoare în privinţa răului totalitar.
Cu relieful lui ascuţit, cu contrastul calitativ între cele două forţe, războiul din Ucraina pare să evoce un conflict exemplar. Aproape s-ar putea spune că lupta Ucrainei împotriva regimului Putin actualizează, acum şi aici, în preajma noastră, un mit, marele mit al înfruntării între bine şi rău. Să ne înţelegem: mitul formulează o situaţie arhetipală, situată pe cerul principiilor. A actualiza mitul nu înseamnă a acoperi integral principiile pe care mitul le convoacă. Nu înseamnă a te substitui principiilor. Înseamnă a tinde către ele, a te orienta după arhetipul pe care mitul îl pune în scenă, a creşte în direcţia lui. Victoria sperată a Ucrainei, eliberarea ei totală de invadatorul rus nu reprezintă „binele absolut”. Înseamnă stabilizarea unui regim liberal democratic, integrat în ethos-ul şi în spaţiul occidental, unde libertatea şi demnitatea persoanei sînt centrale. Iar scopul acesta e un bine care, în materie de civilizaţie, evocă „binele absolut”, îl aproximează. O societate liberal democratică nu e binele absolut. Nu. Dar are permanent conştiinţa imperfecţiunilor ei şi e ameliorabilă. Regimul Putin nu e „răul absolut”, dar, în materie de civilizaţie, îi desenează destul de expresiv chipul, îl aproximează destul de strîns.
În fond, toţi funcţionăm cu ochii la mitul amintit. A face deosebire (şi alegere) între bine şi rău, între înţelegere şi prostie, între adevăr şi fals ţine de textura de viaţă a fiecărei persoane şi a fiecărei comunităţi. Doar că, pentru noi, discernămîntul şi alegerea nu se fac sub bombe şi invazie, sub pericolul distrugerilor şi al deportărilor. Se fac într-un mediu unde libertatea persoanei şi a opiniilor e asigurată. În Ucraina, decizia pentru libertate înseamnă război, rezistenţă şi victorie cu orice preţ.
Printr-o seamă de motive culturale, noţiunea de mit a ajuns să însemne, în vocabularul comun, contrarul semnificaţiei ei proprii. Mitul e socotit o „născocire”, o istorie fantastică, lipsită de substanţă reală. Cînd, de fapt, el proiectează asupra noastră lumina tare a unor realităţi prime, originare, universal orientative. Lupta Ucrainei e un fenomen excepţional, uimitor şi pentru că arată ce fel de realitate are mitul. Arată cît de puternic poate realitatea mitului să susţină lupta şi sacrificiul din teren, să le dea energie, rezistenţă, umanitate înaltă. Încă ceva: în lupta lor împotriva totalitarismului, ucrainenii luptă şi pentru noi. Occidentul îi ajută cu perseverenţă fiindcă însăşi ordinea lui e pusă în primejdie de agresiunea regimului Putin, care şi-a infiltrat propaganda foarte larg în lume, care poate da apă la moară altor dictaturi. Înfruntarea din Ucraina are un răsunet, are o expresivitate globale. În această privinţă, ea reflectă, în prezentul civilizaţiei noastre, ceva din acea putere universal orientativă a mitului.
Încă o dată: vorbind despre actualizarea mitului, nu pretind să identific cauza Ucrainei cu „binele absolut”, nici agresiunea Rusiei lui Putin cu „răul absolut”. Corect interpretat, mitul păstrează diferenţa de nivel între principiile pe care le pune în scenă şi realitatea umană în care ele se oglindesc. Tocmai această diferenţă de nivel dă mitului puterea şi eficacitatea lui polară. Spiritual vorbind, omul, comunitatea tind spre reperul oferit de mit, se ordonează în funcţie de el, se află mereu pe drumul adecvării faţă de lecţia mitului. Nu pretind să şi-l aroge, să-l coboare în domeniul temporalului, să-l captureze în curgerea istoriei. Îi păstrează statura transcendentă.
Utopiile sînt periculoase tocmai pentru că au pretenţia să priponească mitul în istorie, să realizeze perfecţiunea iluzorie a unei societăţi ori a unei „vîrste de aur”. Totalitarismele secolului XX au arătat ce regimuri criminale, dezumanizate pot apărea din pretenţia de a se substitui mitului. Trompetele regimului rus recurg, şi ele, astăzi, la ameninţări apocaliptice, declamă „judecăţi din urmă” în care adepţii lui Putin sînt „mîntuiţii”, ba chiar au în stăpînire soarta de aici şi de dincolo a lumii.
A te aşeza pe locul mitului poate fi infantil, fantast sau criminal. A te orienta după el – pînă la luptă şi la sacrificiu ca în cazul Ucrainei – e demn de admiraţie, de un respect aparte. Impune solidaritatea şi ajutorul nostru.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
