De ce uitarea e capătul oricărui rău
M‑a inspirat mereu afinitatea spirituală dintre stoicism și creștinism. Nu mi‑am propus să le ierarhizez prin prisma raportului dintre revelația naturală și cea supranaturală: le văd în deplina lor complementaritate morală, ca școli de înțelepciune practică. Dar poate fi înțelepciunea veritabilă altfel decît imediat folositoare, în viața de zi cu zi? Ce să faci cu o doctrină rămasă pe hîrtie, în tratate, arhive sau în cutele nesfîrșite ale tradiției care te interpelează? Adeseori, faptul creștin e înghițit de aura sa patrimonială. Știi că întreaga noastră civilizație a fost cizelată, dacă nu chiar forjată în focul sacru al Evangheliei. Imensa și prestigioasa moștenire a celor două milenii așezate sub semnul Crucii te împinge adesea să uiți că Domnul Iisus Hristos a fost văzut de Apostolii Săi mai ales ca Învățător. Spre deosebire de Seneca, în dialogul lui epistolar cu Lucilius, Hristos nu „preda“ o doctrină chemată să atenueze necazurile umane și să asigure un dram de serenitate sapiențială, ci se dezvăluia El însuși drept Cale, Adevăr și Viață, stabilind un raport personal și mîntuitor cu oricine ar lăsa totul pentru a‑L urma. Singura morală creștină posibilă și totodată reală ține de această imitatio Christi.
O vedem în viața primului martir creștin, sfîntul arhidiacon Ștefan: supus morții prin lapidare (în prezența unui fanatic numit Saul din Tars), el îi cere lui Dumnezeu să‑i ierte călăii, pentru că „nu știu ce fac“. Nimeni n‑a înfăptuit binele în Biserica lui Hristos dacă nu a devenit „hristofor“. Și asta implică iertarea ticăloșilor care otrăvesc (dacă nu chiar amenință) viața oamenilor cumsecade. Începi să guști forma vieții lui Hristos numai dacă reușești să uiți răul făcut de alții. E victoria împotriva a ceea ce Părinții Bisericii numeau, cu un termen clar peiorativ, „ținerea de minte a răului“ (he mnesikakia). Așa respecți îndemnul paulin: „soarele să nu apună peste mînia voastră“ (Efeseni 4, 26). Termenul grecesc e divers atestat în Constituțiile Apostolice, la Grigore de Nyssa, Chiril al Ierusalimului, Ioan Hrisostom, precum și în apoftegmele patericale. O singură conotație comună: convingerea că ținerea de minte a răului e de origine demonică. Logic! Cel ce dezbină orice întreg te „ajută“ să ții minte răul ca să‑l răsplătești talionic printr‑un alt rău (eventual mai mare) și să cunoști furia, care te separă radical de Dumnezeu (cf. Matei 10, 39).
N‑ai cum să‑ți iubești dușmanul – supremul paradox al exigenței evanghelice – dacă ții minte ce ți‑a făcut pentru a‑ți deveni adversar. Mi‑a fost foarte greu să respect (uneori) această poruncă destul de nefirească, ba chiar suprafirească. M‑am convins însă că a uita răul e o virtute chiar dacă faci asta din lașitate momentană, evitînd confruntarea directă, sau dacă îl uiți fără să ajungi la reala împăcare cu acela care ți‑a lezat demnitatea, libertatea, adevărul interior și prestigiul social sau integritatea fizică. Pot spune că n‑am nici un merit personal în această privință: am reușit totul grație unei trăsături temperamentale pesemne înnăscute: mă iau cu altele, îmi pedepsesc potrivnicul mulțumindu‑mă să‑l ignor. Cel mai adesea, așa cum uit că i‑am făcut cuiva un bine, uit și că altul mi‑a pricinuit o pagubă deliberată, prin calomnie, nedreptate ori ură gratuită (căci există, slavă Domnului, și indivizi care te detestă doar pentru că se oglindesc în tine). Bag sunetul surd al răutății umane într‑un sac adînc, fără fund. Sînt oarecum fatalist, fără să creditez ipoteza dualistă a unui Demiurg malefic. Mi se pare mai ușor să supraviețuiesc intact dacă las totul în urmă și ating o minimă indiferență. Mă recunosc aici mai aproape de Marcus Aurelius decît de Sf. Pavel, însă n‑am ce să fac: de atît mă învrednicesc atunci cînd confund netulburarea stoică și despătimirea vizată de ascetismul creștin.
Pe măsură ce faimoasa „speranță de viață“ mi se tasează sub povara statisticii și frica irațională de accident, îmi regăsesc seninătatea făcînd tabula rasa din materialul anecdotic menit să‑mi stimuleze mizantropia. Rămîn cu cîțiva prieteni nedezmințiți și cu o masă indistinctă, tot mai abstractă, de dușmani dați uitării. Mă simt pe deplin cîștigat.
