Calea aromatelor
Printre istoriile despre Alexandru Macedon se află şi una de mireasmă. În copilărie, pedagogul lui, chibzuitul Leonidas, l-ar fi mustrat că aruncă prea multe grăunţe de tămîie pe altarul zeilor. După victoria de la Issos, cuceritorul a găsit în tezaurele lui Darius un imens depozit de tămîie. De unde i-a trimis în Macedonia lui Leonidas optsprezece tone din foarte preţioasa materie. Cu sfatul: nu fii zgîrcit cînd e să-i slăveşti pe zei. Legendă sau fapt real, anecdota arată că evlavia e şi ea parte din nemăsura personajului.
Ştiinţele sociale ne învaţă să ne ferim de asociaţii interculturale, să nu ne lăsăm prinşi de un simbolism care ar traversa culturile. Ci să privim o temă aşa cum funcţionează ea în reţeaua socio-culturală a unui spaţiu bine definit, să ne interesăm de acel „cod” pe care ea îl furnizează unei societăţi pentru a se înţelege pe sine şi a înţelege lumea. Cu alte cuvinte, semnificaţia unei teme e dependentă de un specific teritorial bine grăniţuit. Nu se acordă încredere unui simbolism universal. Marcel Detienne, de pildă, a studiat mitologia aromatelor în Grecia veche: Grădinile lui Adonis (traducere de Maria Bercea şi Radu Bercea, în frumoasa colecţie „Lux perpetua“, coordonată de Zoe Petre la Editura Symposion, 1997). Antropologul Jean-Pierre Albert a cercetat mitologia aromatelor în creştinătatea apuseană: Odeurs de sainteté, Paris, 1990.
Şi totuşi, dincolo de funcţionarea specifică a aromatelor într-un context socio-cultural sau altul, ele nu pot fi împiedicate să aibă o calitate simbolică şi rituală întîlnită mai pretutindeni. În spaţiul antic egiptean şi greco-roman, în budism, în tradiţia ebraică, în cea creştină, în cea musulmană, aromatele sînt o cale subtilă de comunicare între divin şi uman, o cale de intimitate şi de desfătare reciprocă. Pe această cale, divinul şi umanul simt ceva din mirosul celuilalt, se „inhalează”/„inspiră” unul pe celălalt. Sînt captivaţi unul de celălalt. Da, în fiecare spaţiu, aromatele se dispun în reţele specifice de semnificaţie şi de manevrare rituală. Dar convergenţele de sens persistă.
Divinul are pretutindeni miros ameţitor de transcendenţă, de viaţă inalterabilă, nestăvilită, plină. Oferind ca jertfă aromatele, omul răspunde calităţii Partenerului. Tămîia şi smirna sînt, potrivit concepţiilor antice, materii pline de foc, maturate în ţările soarelui arzător, Arabia, Etiopia, Syria mitică. Secreţii ale unor arbori, lacrimi sau sînge vegetal, ele sînt totodată materii cristaline, luminoase. Aruncate în focul sacrificiului, îşi răspîndesc amplu mireasma şi nu lasă nici un reziduu, sînt integral consumate de destinatarul jertfei. Marcel Detienne arată că, în Grecia veche, jertfa animală – din care oamenii consumă carnea, iar zeii au parte de fumul frigării – e un ospăţ al diviziunii, marchează diferenţa de nivel. De o parte muritorii, care au nevoie de carne ca să-şi menţină viaţa pieritoare; de cealaltă parte, Nemuritorii, hrăniţi de mirosul care urcă spre ei. În schimb, sacrificiul aromatelor nu mai exprimă diviziune, materia e aici integral mistuită de foc, integral absorbită de divin. „A lăsa cît mai mult loc sau tot locul aromatelor în sacrificiu”, spune Detienne, „înseamnă a propovădui o experienţă religioasă în care devii tu însuţi aromatic pentru a regăsi condiţia originară în tovărăşia zeilor”. Ritualul, ruga, meditaţia însoţite de efluviul sau de tema aromatelor vizează efortul interior prin care omul tinde să se rafineze pînă la mireasmă. E strădanie de a-şi trezi din latenţă mireasma care îl leagă de lumea de sus.
Cînd, în evanghelii, regii magi îi aduc Pruncului aur, tămîie şi smirnă, materii de foc şi de lumină, imputrescibile, ei îi recunosc astfel calitatea divină, i-o reflectă în darurile lor. Pentru exegeza creştină, Christos e sursă şi „vas al miresmei dumnezeieşti”, pe care o face prezentă pe pămînt prin cuvintele şi actele lui. Pe cruce, materialitatea acestui vas e străpunsă, iar mireasma explodează, se revarsă capitos în lume. Potrivit unei cîntări din duminica Învierii: „În această zi mirosim miresmele dumnezeiescului vas cu mir..., crucea lui Christos”. Sacrificiul christic răspîndeşte în lume efluviile Duhului Sfînt. Liturgic vorbind, marele şi sfîntul Mir pe care Biserica îl pregăteşte în Săptămîna Mare din treizeci şi nouă de aromate e vehiculul acestor daruri. În momentul botezului, cu el se înseamnă asupra fiinţei pecetea Duhului.
Mari exegeţi creştini au comentat Cîntarea Cîntărilor, poemul biblic al dialogului de miresme între cei doi îndrăgostiţi: divin şi uman. Revărsarea aromatelor care îmbibă textul e interpretată, în perimetru creştin, drept bogăţia darurilor Duhului Sfînt şi savoare a învăţăturilor christice. Pentru Origen, cuvintele Logosului au o tărie pătrunzătoare, negrăniţuită, captivantă: „Mireasma doctrinei... a umplut casa întreagă a lumii, casa întreagă a Bisericii, casa întreagă a sufletului”. Coborît în lume, parfumul divin e plenitudine, expansiune, revărsare; e totodată mister, suflu al transcendenţei, adiere a Celui cu totul altul. Se oferă respiraţiei noastre, ne atrage spre sursa din care este exalat. Origen şi Grigore de Nyssa au făcut fiecare un comentariu celebru la Cîntarea Cîntărilor. Au interpretat amîndoi în cheie contemplativă pasajul „mir vărsat este numele Tău”. Pentru amîndoi, pasajul are o dinamică verticală, e o cale a miresmei care urcă pe urmele lui Christos.
Cînd sufletele tinere, apte de creştere spirituală, spune Origen, „vor fi atras spre ele Logosul, îl vor fi făcut să pătrundă în modul lor de percepţie şi înţelegere şi vor fi primit suavitatea miresmei Lui” (adică o vor fi sorbit/interiorizat), „atunci, stîrnite ca de mirosul unui parfum dumnezeiesc şi inefabil, ele... aleargă pe urmele lui, grăbind după mireasma suavă...”. În interpretarea lui Origen, „calea miresmei” poate atinge capătul unei intime uniri: „Dacă, într-un anume fel, sufletele ar ajunge pînă la persoana de necuprins şi de neformulat a Logosului, atunci nu ar mai alerga, ci, unite prin legăturile iubirii sale, ar adera la el şi nu le-ar mai rămîne loc pentru a se mişca, ci ar fi «un singur duh»...”.
Acelaşi verset are la Grigore de Nyssa o nuanţă diferită, în acord cu ideea sa că experienţa transcendentului constă într-o necurmată transcendere. El pune accentul pe „urma” lăsată de mireasma Prezenţei care stîrneşte itineranţa spirituală. Numele divin este „mir vărsat”, pentru că „nici un nume care ar încerca să facă cunoscut mirul dumnezeirii nu izbuteşte să înfăţişeze mirul însuşi, ci doar o infimă rămăşiţă din aburul bunei miresme divine”. Calea aromei subzistă, însă vectorul ei nu mai e dat de parfumul capitos şi amplu al Logosului călăuzitor. Mireasma devine o „momeală”, o absenţă atrăgătoare, e accesibilă doar ca rest abia bănuit, incitînd la urmărire prin resimţirea unei lipse care intensifică dorinţa.
În tradiţia creştină, ca şi în alte tradiţii, tema aromatelor a stîrnit hermeneutica contemplativă, a susţinut experienţa spirituală. Oamenii au găsit cuvinte înmiresmate ca să invoce suflul Partenerului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
