Crezul unui intelectual credincios

S-a spus uneori că intelectualul neangajat în credinţă e mai liber, mai îndrăzneţ, mai dinamic în cercetarea sa decît intelectualul credincios. Primul şi-ar căuta, pe contul şi cu riscurile lui, un drum în înţelegerea realului. Al doilea ar fi unul care „a găsit deja”, care stă pe loc şi nu face decît să dezvolte consecinţele unei doctrine prestabilite, să se mişte într-un cadru deja trasat. Că lucrurile nu stau aşa au dovedit o seamă de gînditori religioşi ai secolului XX. Curajul înnoitor, reflecţia opusă oricărui conformism, gîndirea intens verticală i-au caracterizat pe răsăriteni ca Nikolai Berdiaev şi Pavel Florenski, pe occidentali precum Simone Weil, Louis Massignon sau C.S. Lewis. În fond, un intelectual angajat în credinţă se raportează la un reper foarte exigent, la „polul plus”. Are de gîndit lucrurile în perspectiva unei transcendenţe care interzice stazele, suficienţa, sedentaritatea cunoaşterii. El e îndemnat, dimpotrivă, să-şi ducă interogaţia într-un orizont nemărginit, să judece tensiunile realului în dialog cu Autorul lumii. Simone Weil spunea, undeva în Caietele ei, că un mesaj divin, Evanghelia în primul rînd, e ca o lanternă care proiectează în întunericul lumii o lumină puternică. „Strălucirea unei surse luminoase e apreciată după lumina aruncată asupra obiectelor neluminoase. Valoarea unei forme de viaţă spirituală e apreciată prin lumina proiectată asupra lucrurilor din lumea de jos.”

A cerceta, în această lumină proiectată de „foarte sus”, peisajul lumii, a interoga cultura înaltă din toate timpurile, a reflecta la evenimentele imediatului şi ale interiorităţii umane: iată o preocupare potrivită intelectualului credincios. E o dimensiune a vieţii religioase care îi reunea, în anii ’40-’50 ai secolului trecut, pe prietenii din grupul de la mînăstirea Antim, arestaţi, în 1958, de regimul comunist datorită libertăţii lor spirituale. Printre ei, Alexandru Mironescu era o figură deosebită. Profesor universitar în ştiinţe fizico-chimice, cu studii de filozofie, literat preţuit şi comentat, el a lăsat, presărată în textele lui o reflecţie asupra relaţiei între cultură şi metafizică, ambele implicate în propria lui experienţă spirituală. 

Într-un pasaj din Azaria şi Misail. Dialog asupra culturii (1940), el vede cultura fiecărei epoci – aşadar şi a epocii sale – drept demers integrator prin care omul acelei epoci actualizează optim – şi în mod specific – posibilităţile fiinţei sale: „O cultură e, în fiecare moment al ei, o realitate totală a unui univers uman deplin şi un mod singular de a fi al întregii existenţe”. El reia în fond concepţia antică şi tradiţională a culturii, una pe care el însuşi o resimţea ca singura validă.

Or, dacă e aşa, ramurile culturii nu pot funcţiona într-un orizont mărginit, ignorînd şi excluzînd metafizicul. Atente la spectacolul lumii, ramurile culturii trebuie să se deschidă spre transcendenţa care întemeiază umanul şi îi dă respiraţie întreagă. Pe de altă parte, în această concepţie, ramurile culturii – fiecare cu perspectiva şi metodele ei – nu pot fi izolate, nu lucrează separat, indiferente unele faţă de altele. Ele fac parte din acelaşi efort al umanului de a-şi înţelege condiţia, de a-şi realiza statura întreagă: ştiinţele, literatura, arta, ca şi religia. În reflecţia lui, Al. Mironescu le invocă pe toate; vrea să dea o mărturie a cooperării lor orientate spiritual. În sfîrşit, insistînd asupra unui „moment al culturii”, cu profilul lui specific, „neasemuit, unic”, Alexandru Mironescu pune datoria acelui moment (în speţă cel al grupului de la Antim) de a fi intens creator, de a-şi construi propria configuraţie, propria căutare, propriul raport cu Polul divin. 

„Cunoaşterea”, spune el, „e dimensiunea cea mai puternică a firii omeneşti.” Or, în fiecare moment al culturii, cunoaşterea trebuie să fie alertă, energică, inventivă. Trebuie să fie orientată polar şi integratoare. „Sîntem obligaţi”, spune Al. Mironescu în Jurnal (vol. I, Humanitas, 2019), „sîntem datori să cercetăm, să întrebăm, să căutăm, să batem, să cerem să aflăm pe ce lume sîntem. Să descifrăm în lume şi în istorie caligrafia lui Dumnezeu... Trebuie să sporim în preciziune, în amănunte, în teorie, în ipoteze de lucru, să dobîndim explicaţii... să instrumentăm toate informaţiile noastre în materie de fizică, astronomie, filozofie, teologie şi experienţă de viaţă ca să pricepem, ca să înţelegem. Sîntem, socot, obligaţi să facem acest efort în mod continuu, cu discernămînt şi ascuţită pricepere.”

Ramurile culturii contribuie, toate, aşadar la hermeneutica scriiturii divine, subtil inserată în textul lumii. Sînt, toate, s-ar putea spune, discipline „exegetice”. Caută să discearnă sensurile care se manifestă în ţesătura realului, înscrise în ea, solidare cu firele ei împletite. În această concepţie, religia nu mai apare drept izolată de celelalte domenii de cunoaştere. Nu-şi permite nici suficienţa trufaşă, nici scleroza unei „specializări” înguste. A dispreţui ori a ignora strădaniile cunoaşterii „laice”, ale reflecţiei  moderne ar înseamna să fii insensibil la căutările lor vii, să fii nesimţitor faţă de o prezenţă a Spiritului. „Trăim într-o lume de subţirimi, de rafinamente şi de rătăciri, desigur. Nu putem răspunde la ele prosteşte, ca nişte întîrziaţi, ca nişte desueţi... Problema este să putem vorbi despre tot ceea ce foarte actual şi să deschidem perspectiva duhovnicescă”, insistă Al. Mironescu (Floarea de foc, Eikon, 2019).

Un însemnat beneficiu pe care cultura îl poate aduce în cîmpul credinţei-cunoaştere este asociativitatea. E surplusul de sens suscitat de apropierea unor date din domenii deosebite de cunoaştere, ceea ce Platon numea „frecarea” unor aspecte diferite, din care s-ar putea face să strălucească în conştiinţă un spor de adevăr. A practica pertinent asociativitatea presupune să ai deja, pe lîngă bogăţia informaţiei, simţ pentru afinitatea datelor puse în contact, pentru tensiunea lor fertilă. Asociativitatea nu propune identităţi, ci analogii, ochiri diferite asupra unei teme. Ea pune la lucru un „dar al limbilor”, cu atenţie faţă de specificul şi nivelul fiecărui limbaj. Al. Mironescu face adesea referinţă la prospeţimea adusă de asociativitate în cîmpul credinţei-cunoaştere. „La un moment dat”, spune el, „cititorul de texte scripturistice, după ce şi-a însuşit esenţialul, se întîlneşte mereu şi mereu cu aceleaşi lucruri... Astfel rămîne pe loc. Dacă, însă, cunoaşterea asta esenţială, duhovnicească e aşezată în contextul uluitoarei bogăţii a creaţiei contemporane, care e în fond tot o creaţie providenţială, ea stîrneşte rezonanţe de o amploare aproape infinită. Omul duhovnicesc se îmbogăţeşte cunoscînd şi aprofundînd efortul creator în ştiinţă, tehnică, artă.”

Interogaţie asociativă a domeniilor culturii, atenţie faţă de temele prezentului, polifonie a cunoaşterii orientate spre Polul divin: nu s-ar spune că intelectualul credincios e priponit într-o muncă repetitivă, stătătoare.

(articolul cuprinde pasaje din comunicarea la colocviul „Alexandru Mironescu”, New Europe College, iunie 2023)

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.