Cultura creștină și cultura păgînă pentru Sf. Augustin
Trebuie spus limpede că pentru Sfîntul Augustin întreaga cultură gravitează în jurul studiului Bibliei, singura cultură pe care o admitea pentru un intelectual creştin; adică pentru intelectualul creştin mediu, problema punîndu-se diferit în cazul – cu totul excepţional, după cum subliniază Sfintul Augustin – al spiritelor mai înalte, singurele care pot năzui la o cultură filozofică, la sapientia.
Pentru el, nu există altă cultură legitimă. Să ne înţelegem: Sfîntul Augustin nu contestă legitimitatea formaţiei intelectuale necesare celor ce trebuie să participe la treburile cetăţii. Trecuse timpul cînd un Tertullian a putut să predice abstenţionismul, să refuze creştinilor dreptul de a colabora la cetatea pămîntească. Augustin trăieşte şi gîndeşte în epoca lui Teodosiu, într-o societate oficial creştină; el nu se gîndeşte nici o clipă să interzică viitorilor magistraţi, medici, funcţionari etc. studiile tehnice cerute de funcţia fiecăruia. Acesta e, însă, un punct de vedere exterior, la care Sfîntul Augustin n-are timp să se oprească: limitîndu-se la planul tehnic, aceste studii nu constituie propriu-zis o cultură. Dacă ele ar lua amploare, n-ar ezita să le condamne categoric. Sfîntul Augustin şi-a exprimat cît se poate de clar doctrina privitoare la acest punct: Biblia cuprinde tot ceea ce un creştin – laic sau cleric – are nevoie să ştie. Să analizăm elementele pe care le cuprinde cultura păgînă: Biblia condamnă ceea ce e dăunător în ea; ceea ce în ea e folositor se regăseşte în Biblie, care cuprinde în plus atîtea alte lucruri ce nu se găsesc în alte locuri. De aceea, creştinului i se interzice orice alt gen de studii, exceptînd cazul cînd s-ar sluji de ele ca de un ajutor şi un mijloc pentru mai buna înţelegere a Sfintei Scripturi. De doctrina christiana nu este, deci, un simplu manual De institutione clericorum; în acest program de cultură nu există nimic specific ecleziastic. Dovadă – faptul că Augustin i-a recunoscut necesitatea înainte de a fi intrat în rîndurile clerului din Hippona. Nu era, pe atunci, decît un laic pasionat de viaţa contemplativă, dăruit culturii filozofice, şi totuşi simţea nevoia de a adînci cunoaşterea propriei credinţe; hirotonirea a avut loc în momentul cînd se pregătea să se apuce de acest studiu al Scripturilor, de care simţea că nu se poate lipsi.
Pe de altă parte, simţea deja chemarea apostolatului; oricît era de contemplativ, nu credea că un laic ar avea dreptul să se mulţumească să adere la Biserică, să tragă foloase din apartenenţa la ea fără a-i da nimic la rîndul său. Să mai spunem, pentru a nu ocoli nimic, că în această rîvnă de a-şi pune inteligenţa şi pana în slujba credinţei se putea strecura cîteodată un dram de îngîmfare, acea suficienţă proprie intelectualilor din toate timpurile, care se cred întotdeauna oarecum indispensabili şi nu subestimează serviciile pe care le pot aduce.
Sufletul impetuos al lui Augustin a simţit întotdeauna vocaţia apostolatului; el îşi va aminti mereu cu amărăciune de zelul prea fecund pe care-l desfăşurase odinioară pentru cauza dăunătoare a maniheismului şi va dori cu ardoare să repare răul pe care astfel l-a făptuit. Aşa se face că-l vedem, în anii petrecuţi la Thagaste (387-391), scriind mai multe lucrări de controversă şi de apologetică: De moribus ecclesiae catholicae et Manichaeorum, De Genesi contra Manichaeos, în parte, de asemenea De libero arbitrio şi, în sfîrşit, De vera religione, pe care o dedică lui Romanianus, unul dintre sufletele pe care le-a derutat, atrăgîndu-le după sine în erorile lui Manes. Iar tonul acestor scrieri nu lasă nici o îndoială în privinţa spiritului ce-l anima atunci pe Augustin; De Genesi contra Manichaeos începe cu o frumoasă declarație care ni-l arată pe autor preocupat deja de mîntuirea sufletelor simple şi dornic să fie de folos tuturor. În De moribus, proclamă răspicat că preceptul iubirii aproapelui implică datoria de a-i lumina pe fraţii noştri întru adevăr: căci, dacă iubirea creştinească ne cere să alinăm suferinţele bolnavilor, să venim în ajutor celor nevoiaşi, într-un cuvînt să ne îngrijim de nevoile trupeşti ale aproapelui, cu cît mai mare trebuie să fie grija ce o purtăm sufletelor lor, strădania de a le oferi adevărul mîntuitor pe care Dumnezeu însuşi l-a pus la îndemîna omului prin Sfintele Scripturi. Să ne ferim, în sfîrșit, de a ne mira inutil. Distincţia dintre o cultură religioasă rezervată doar clericilor şi o cultură profană ce ar fi legitimă pentru laici este o idee cît se poate de modernă, care mi se pare străină epocii patristice. Pare foarte răspîndită ideea că un cleric trebuie să rămînă străin de cultura profană, demnităţii sale potrivindu-i-se doar Scrierile Sfinte; înţelesul ei însă este doar acela că în asta constă idealul creştin, iar în secolul al IV-lea, ca şi în prezent, de altfel, opinia celor mulţi cerea preotului să se străduiască să practice idealul pe care-l predica. Aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin că textele sfinte erau rezervate doar clericilor, în timp ce cultura tradiţională părea legitimă pentru mireni. Nu observ defel la aceştia din urmă preocuparea de a salvgarda doar pentru ei independenţa unei categorii de valori temporale; dimpotrivă, cultura lor se deschide foarte larg către elementul religios, atitudine ce trădează şi ea, neîndoielnic, un efect al decadenţei: cultura profană nu mai avea destulă vitalitate, destulă realitate umană pentru a se opune acestei tendinţe. Nimeni nu s-a mirat văzîndu-l pe Augustin, încă mirean, că publică o De Genesi. Cîţi alţi laici înaintea sa nu se ocupaseră de exegeză, de controversă, de teologie! Fără a urca pînă la epoca eroică a apologeţilor, să-i amintim doar pe Lactanţiu, Firmicus Maternus sau Victorinus. Mai aproape de Augustin, donatistul Tyconius este un reprezentant tipic al acestei pasiuni pentru chestiunile religioase a creştinilor cultivaţi. Limitîndu-ne la mediul pe care-l frecventa Sfîntul Augustin, e suficient să-i răsfoim corespondenţa şi să ne uităm cine erau personajele cărora le dedica scrierile sale, pentru a ne da seama cît de mare era numărul laicilor (iau cuvîntul·în sensul modern, de „creştini ce trăiesc în societate şi care n-au făcut în mod special legămîntul de a se consacra religiei“), al laicilor aparţinînd celei mai culte societăţi, care se interesau de teologie şi de exegeză, se adresau episcopului de Hippona spre a fi lămuriţi în probleme aparent dintre cele mai tehnice. Un prefect al pretoriului, Dardanus, îi cere explicaţii despre hodie mecum eris in paradiso, „astăzi vei fi cu mine în rai“ (Luca 23, 43), sau despre misterioasa tresăltare a lui Ioan Botezătorul in matris utero, „în pîntecele mamei“ (Luca 1, 42-44, 92); un tribun şi notar, Dulcitius, îi pune opt întrebări de înaltă teologie, răspunsurile la ele alcătuind un adevărat tratat; iar pentru fratele acestuia, ofiţerul de curte (primicerius) Laurentius, şi la rugămintea sa expresă, Sfîntul Augustin va scrie Enchiridion.
Îi cunoaştem deja pe comes rerum privatarum, „comite al treburilor private“, Volusianus şi pe tribunul Marcellinus; acesta din urmă discută despre valoarea Vechiului Testament sub legea cea nouă, despre flagelurile din Egipt, despre liberul-arbitru, iar Sfîntul Augustin îi dedică nu numai Cetatea lui Dumnezeu, ci şi mai multe dintre tratatele sale antipelagiene, De peccatorum meritis şi De spiritu et littera. Scrisoarea lui Volusianus ne-a introdus într-un cerc de literaţi creştini: i-am văzut discutînd între ei chestiuni foarte didactice de retorică şi gramatică; trec de aici la filozofie şi încep curînd după aceea să pună întrebări de pură teologie privitoare la întrupare şi la dificultăţile pe care aceasta le ridică. Cînd izbucneşte controversa pelagiană, găsim cel puţin la fel de mulţi laici ca şi clerici sau călugări captivaţi de această problemă şi care discută cu Sfîntul Augustin: printre ei, Marius Mercator, Prosper din Aquitania, Hilarius sau comitele Valerius, un înalt personaj de la curtea din Ravenna, căruia Sfîntul Augustin îi dedică De nuptiis et concupiscentia.
(fragment din Sfîntul Augustin și sfîrșitul lumii antice de H.-I. Marrou, traducere de Dragan Stoianovici și Lucia Wald, Editura Humanitas, 1997)
