Tema săptămînii

Mai mult decît o substanţă, cultura europeană este o mişcare; mai mult decît o statică, o dinamică: stilul unei deplasări; mai mult decît o dominaţie, o răspîndire, o fugă captivă. „Europa“ este principalul fapt de (auto-)cultură al lumii. „Europa“ a inventat cultura sinelui, cultivarea de sine.

Îmi amintesc foarte bine momentul în care, cîndva în primul an de facultate, am auzit pentru întîia oară, de la Emil V., un distins cercetător într-ale fizicii, povestea potcoavei norocoase a lui Niels Bohr. Poveste care, deşi e foarte bine cunoscută, merită să fie spusă şi aici.

"Cînd eram mică, pufneam cu iz de superioritate cînd bunica îmi atrăgea atenţia să nu fac anumite lucruri (să nu mănînc din oală, căci nu mă mai mărit, să nu stau sub scară, că atrag ghinionul etc. etc.), pentru că mi se va întîmpla nu ştiu ce grozăvie."

Nuca de cocos e borcanul meu de murături. Adică e chestia aia pe care i-aş da-o lui să o facă, dar, pentru că el nu există, trebuie să mă descurc singură. Ca să punctez povestea asta cu despărţiri, tocmai am spart o nucă de cocos – cu o şurubelniţă, un cuţit, un şurub imens şi multe opinteli.

Am trăit multe despărţiri pînă acum. M-am mutat de multe ori şi am lăsat în spate nu numai oameni iubiţi, dar şi locuri, mirosuri, obiceiuri dragi şi toate particularităţile care construiesc o viaţă familiară. Despărţirea este, de fapt, un gest de vitalitate, o acceptare că viaţa înseamnă schimbare.

„I’ve seen this happen in other people’s lives and now it’s happening in mine.“ Pentru că poate fi despre orice, dar dacă alegi varianta sentimental necîştigătoare, e mai emoţionant decît dacă te referi la răul de mare sau statul la coadă la Administraţia Financiară.

Nu m-am priceput niciodată la despărţiri. Întotdeauna mi s-au părut o moarte mică. Dacă ar fi să aleg, şi acum prefer să se despartă alţii de mine, să taie ei membrul beteag, eu nu pot să mă separ de nici un centimetru din ceva care a fost odată viu.

În fiecare seară, la ora 19 fix, mă aşezam în faţa micuţei camere a laptopului şi intram pe Skype. E plăcut să ai o rutină. O bucăţică infimă din zi ne includea pe amîndoi. Îmi făcea bine să-i văd faţa, ochii, zîmbetul, şi să-l ascult.

Filmul pe care l-am făcut nu este doar despre despărţire, nu în intenţia mea, cel puţin. Într-adevăr, personajele principale sînt doi oameni divorţaţi, despărţiţi, dar asta îi defineşte pînă la un punct. Ce mi s-a părut însă interesant de explorat a fost ridicolul.

Homo informaticus – asta mi se spune că sînt. Şi pot oare tăgădui? Informaţia nu mai e de mult o abstracţiune inertă: ea fiinţează în prelungirea minţilor, ca parte a vieţilor noastre. Inevitabil însă, aduce cu sine şi dileme noi sau le îmbracă pe cele vechi după moda vremii.

Într-o scrisoare către Francis Hutcheson, din 1739, Hume spune că filozoful moral poate proceda „fie ca un anatomist, fie ca un pictor: fie pentru a-i descoperi cele mai ascunse resorturi şi principii, fie pentru a descrie frumuseţea şi graţia acţiunilor ei.“

Internetul Lucrurilor (the Internet of Things – IoT) este o viziune, actualizată deja, conform căreia Internetul se va întinde asupra lumii fizice, sfîrşind prin a integra, într-o mare reţea, fiecare obiect, lucru, animal sau om.

Este vorba de libertatea părinţilor, care doresc ca elevii, copiii lor, să primească instrucţie şi educaţie religioasă, de a cere ca în şcolile de stat să se acorde asemenea educaţie şi instrucţie; şi este vorba de libertatea părinţilor care nu doresc ca propriii copii să primească educaţie şi instrucţie religioasă, pentru că nu le dau deloc educaţie religioasă în familie.

Pe măsură ce vom şti mai multe, vom putea să îmbunătăţim tratamentul infertilităţii, să reparăm celulele reproductive şi să înţelegem mai bine cum putem preveni infertilitatea, şi nicidecum să folosim, în reproducerea umană, gameţi creaţi în laborator.

Recent, un parlamentar român a propus declararea delfinilor drept persoane, obiectivul fiind acela de a crea un cadru legislativ prin care se asigură protejarea bunăstării animalelor. Din păcate, unele dintre elitele noastre locale s-au grăbit, sub imperiul autosuficienţei, să afirme că propunerea este o trăsnaie.

V-aţi întrebat vreodată dacă relaţia de căsătorie care nu interzice adulterul, de tipul celei dintre Claire şi Frank, din cunoscutul serial House of Cards, este neapărat imorală? De cele mai multe ori ne justificăm aversiunea faţă de adulter pe baza faptului că textele de autoritate, precum Noul Testament, îl interzic explicit.

E ştiut că Platon nu-i stima în mod deosebit pe poeţi şi nu vedea un loc pentru ei în Cetate, însă faţă de umorişti avea şi mai puţin respect. Nu-i plăcea, în primul rînd, felul în care rîsul pune stăpînire pe oameni şi-i face să-şi piardă controlul de sine.

De douăzeci şi ceva de ani încoace, ne-am desensibilizat inclusiv faţă de limbajul asociat corupţiei, nu mai tresărim cînd auzim de mită, termenii au devenit parte dintr-o limbă de lemn care nu mai trezeşte nici o emoţie. Mai e ceva de făcut?

Pîinea-emblemă din prima jumătate a vieţii mele a fost pîinea ardelenească, cu cartofi, bătută de coajă: grea, densă, umedă. Şocul cultural al mutării la Bucureşti a fost franzela de Bucureşti, uşoară ca un burete şi efemeră ca un norişor.

Albă, albă fără calorii, integrală, 50% albă şi 50% integrală, tăiată subţire, mediu sau gros, albă moale, de prăjit (toastie), cu seminţe de floarea-soarelui sau in, soia, integrală moale, cu coajă sau fără, cu cinci tipuri de seminţe, bio, fără conservanţi artificiali...

„Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...“ Din rugăciunea zilnică a creştinului nu lipsesc niciodată aceste cuvinte. Cei care au avut fericirea de a trăi o vreme la sat nu pot uita momentele facerii pîinii; zilele cînd mama se trezea cu noaptea-n cap pentru a pregăti acest eveniment au rămas vii în memoria mea.

Pîinea noastră urbană, industrială, de toate zilele e un aliment profan. Cumpărată de la colţul străzii, cu uşurinţă extremă, pîinea a devenit un obiect străin, la a cărui facere mîncătorul citadin nu participă în nici un fel.

Pîine de subzistenţă, pîine de consum, pîine de lux, pîine ritualică, pîine festivă. Aş începe cu o abordare tehnică: cîtă pîine se poate prepara dintr-un kilogram de făină de grîu? Am fi uimiţi să aflăm că putem primi mai multe răspunsuri, în funcţie de producător şi de instalaţie.

"Pîinea are la bază făină de cereale (grîu, secară, orz, ovăz). Pîinea trebuie să aibă, în mod normal, nici mai mult, nici mai puţin de patru ingrediente: făină, drojdie, apă şi sare. Ştim că se mai adaugă seminţe, fructe sau alte ingrediente, dar acestea sînt specialităţi de panificaţie."

MCV a fost, dacă vreţi, partea a doua a mecanismului de salvgardare iniţial gîndit pentru a preveni fenomene de derapaj, a fost o chestiune mai largă, care a mers mai departe de domeniul justiţiei şi al administraţiei publice. A fost o modalitate prin care am dorit ca reformele administraţiei şi justiţiei să fie păstrate.

"La fel ca şi ceilalţi cetăţeni ai României, care vedeau aderarea ca pe un sfîrşit al aventurii, al poveştii integrării europene a României. Este adevărat însă că, după aceea, am văzut că povestea abia începe, era doar o închidere de capitol şi o deschidere a altuia."