Tema săptămînii

Grupul nostru de tineri profesionişti avea o dilemă constantă legată de România în UE: cum este posibil ca subiectele legate de politicile europene să fie atît de inexact prezentate sau, pur şi simplu, cu totul absente din mass-media românească, fie ea presă scrisă, online, televiziuni sau radio.

Un sondaj recent arată că aproape jumătate din români (45%) regretă comunismul. Un asemenea rezultat pare să sugereze că românii s-au săturat de o tranziţie care nu se mai sfîrşeşte şi ar dori mai curînd întoarcerea la un regim autoritar şi o economie centralizată, pe care şi le amintesc romanţat din tinereţe.

România a fost şi a rămas astăzi cea mai mare societate rurală şi agricolă din Europa. Anii de comunism l-au împins pe ţăranul român către oraşe şi uzine, prin industrializarea forţată, iar apoi tranziţia (în special ultimii zece ani) a venit cu o tendinţă de sens opus.

Pentru un nespecialist în domeniul pensiilor, nu e uşor să înţeleagă şi să sistematizeze datele publicate de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) şi de Institutul Naţional de Statistică (INS) asupra sistemelor de pensionare şi a categoriilor de pensii.

"În majoritatea ţărilor dezvoltate, sistemul de pensii rămîne, cu preponderenţă, public, adică guvernul îşi asumă responsabilitatea de a plăti beneficii monetare pensionarilor, în prezent, din contribuţiile colectate, tot în prezent, de la populaţia activă, într-o formulă clară de solidaritate între generaţii."

Sistemul românesc de pensii nu e alimentat suficient cu încredere şi, implicit, nici cu fonduri. Rata de colectare a CAS este de 39%. Asta înseamnă că există angajatori care nu plătesc contribuţiile sociale.

„Lucrez în PR. Olé!“ După felul în care o spune cel sau cea care se prezintă drept PR-ist sau PR-istă, rezultă că a lucra în PR este cool, este cît se poate de bine; iar PR-istul ar fi un om creativ, responsabil, bine plătit, care se ocupă de lucruri complexe şi cunoaşte oameni interesanţi – pe scurt, ar fi un om de succes.

"În relaţii publice, există un ABC al meseriei, care se învaţă din cărţi. Restul e însă multă practică şi, mai ales în timpuri ca ale noastre, adaptarea la o lume nouă, în care PR-ul clasic migrează spre online şi alte modalităţi de comunicare."

Cînd sînt întrebată unde lucrez, reacţiile la auzul titulaturii PR de editură sînt dintre cele mai diverse. Simt de fiecare dată nevoia de a explica că, deşi din exterior poate părea cea mai plăcută profesie, deloc complicată, lipsită de stres şi cu un oarecare aer boem, lucrurile stau cu totul altfel.

Relaţiile publice încă sînt pentru mulţi una din măscările apărute după ’89. Cînd respectabila academie de înalţi activişti de partid comunist „Ştefan Gheorghiu“ a reînviat precum pasărea Pheonix, şi-a luat zborul sub denumirea de Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.

Comunicarea publică la nivel instituţional s-a transformat, în ultimii ani, radical. Ministerele, agenţiile guvernamentale, primăriile şi alte instituţii se personalizează excesiv. Şefii acestor instituţii preiau, voit, rolul de comunicatori unici, şi nu mai lasă loc aparatelor de comunicare să livreze informaţiile relevante.

Oficiul de Turism al Franţei a început o campanie de promovare a plajelor din nord. Sloganul era zglobiu, „Franţa. Vino să te joci!“, montat pe o poză care înfăţişa o familie alergînd pe o plajă frumoasă. N-a „trăit“ prea mult campania, pentru că un fotograf a dezvăluit că poza nu era din Normandia, ci din Africa de Sud.

Ştiaţi că, astăzi, mai puţin de un sfert dintre editurile autohtone active au angajat un specialist în comunicare? Iar cînd spun „edituri active“, mă refer la cele 150-200 de case editoriale care publică titluri noi, cu o anumită ritmicitate şi care produc evenimente sau chiar campanii mai sofisticate de promovare a lecturii.

Atenţie, da? Asta căutăm cu toţii pe Internet. Şi noi, cei care comunicăm, şi ei, cei cărora li se comunică, şi li se comunică din prea plin, din toţi pixelii ecranului pe care-l folosesc. Pe Internet, atenţia este multidirecţională, toţi cei care interacţionează caută atenţie.

Este o provocare să vorbim despre comunicare. Aparent, de vorbit vorbim tot timpul. Zi de zi, oră de oră, minut de minut. Dar întrebarea care se naşte este: despre ce şi cu cine vorbim? Cunosc foarte multe familii, cu copii de toate vîrstele. Încă de la început, întreb despre cum îşi petrec timpul împreună, ce fac acasă, care este rutina lor, ce le place etc.

Încrederea este moneda de schimb pentru speranţa românului de rînd. O dată la patru ani, cursul acesteia creşte vertiginos, înainte de scrutinul electoral, şi scade abrupt, odată cu îndepărtarea de momentul desemnării guvernului. Din perspectiva evoluţiei încrederii, Guvernul Ponta face excepţie de la regulă.

Pare de necrezut, dar pasa a fost inventată la cîteva zeci de ani după ce „frumosul sport“ – the beautiful game, cum a fost alintat fotbalul – se desprinsese definitiv de rugby şi îşi cîştigase, la graniţa secolelor XIX şi XX, nu doar identitatea proprie, ci şi popularitatea care a făcut din el fenomenul planetar de azi.

"Cel mai mult am colaborat cu Vasile Vasilache. Dacă nu simt o piesă, n-o cînt, pentru că n-o transmit. Preferam să o dea altcuiva care s-o cînte bine. Aşa este corect, şi în privinţa asta nu fac compromisuri. De aceea toate melodiile pe care le cînt îmi sînt aproape de suflet."

"Au fost 63 de compozitori care au scris pentru timbrul meu vocal. Eram dorită, lucram intens, înregistram, filmam, compuneam, ardeam. Simţeam chemarea, pasiunea care şi astăzi mă trezeşte cu idei, în zori. În rest, trăiam discret."

"Solistica masculină predomina; pentru că genul se afirma în localuri (multe devenite celebre), în Teatrul de Revistă, unde femeile-cîntăreţe nu aveau posibilitatea afirmării imediate. Cu timpul, ele au preluat supremaţia; compozitorii le căutau, scriau pentru ele – frumuseţea lor fizică impunea fără concurenţă pe scene."

Conform dicţionarului, o divă înseamnă o cîntăreaţă sau o actriţă celebră, însă termenul vine din latină – diva-ae, unde înseamnă „zeiţă“. Pentru mine, cumva, termenul de divinitate e mai potrivit pentru cea despre care urmează să scriu.

Artist cu o carieră impresionantă, Corina Chiriac a marcat două decenii de muzică uşoară românească. De la primul ei succes, cîştigarea, în 1970, a influentului show TV Steaua fără nume, şi pînă la Trofeul Festivalului de la Mamaia, a fost unul dintre cele mai importante staruri ale culturii pop din România acelor vremuri.

Corina, Angela, Mirabela au fost Madonnele mele. M-au fascinat întotdeauna mai mult decît colega lor de peste Ocean pe care, oricum, o întîlneam o dată-n an, în cele patru pagini din Almanahul copiilor destinate muzicii pop internaţionale.

„Angela, într-o perioadă în care nu existau fan-cluburi, a avut primul grup compact şi coerent de admiratori. Ajungeam cu autocarul noaptea din oraşul anterior sau dimineaţa cu trenul, şi ei, nucleul de bază, erau în holul hotelului. Dormeau pe jos, pe bănci, o aşteptau. Ştiau traseele, veneau cu baloane, cu flori, cu pancarte."

Considerat o supapă, un minimum de divertisment creat, desigur, cu permisiune „de sus“, pentru oamenii muncii, filmul muzical românesc a avut parte de porţia sa de vedete. Debutante sau experimentate, cîntăreţele noastre de muzică uşoară aveau, toate, fascinaţia cinematografului.

Ni se întîmplă milioane de lucruri mici în fiecare zi, dar doar unele se transformă în poveşti iar restul trec neobservate. Atunci cînd am tastat în bara de search de la YouTube „Să mori de dragoste rănită – Angela Similea“, într-o seară, la mine acasă, părea un lucru dintre cele mai mici.

Nimănui. Şi cu atît mai puţin celor care încalcă sistematic, seară de seară, legea pe care această instituţie e menită să o aplice. Ei îşi fac mai departe treaba pentru care au fost tocmiţi. Dacă cumva ai neşansa să intri în dizgraţia vreunuia dintre realizatorii posturilor cu rating, ai încurcat-o.

"Maestre, n-are nici un rost să răspundeţi unor calomnii abjecte care nu au nici o minimă argumentaţie bazată pe probe, întrucît ar însemna să îi băgaţi în seamă şi să vă implicaţi într-o luptă inegală. Lupta cu prostia, cu mahalagismul, cu răutatea cuvintelor provocatoare poate face rău dacă dăm importanţă acestor indivizi."

Partitura aceea cu videoclipurile (de manele, de pe Mynele TV – n.r.) pe care aţi interpelat-o serios m-a impresionat, cu manelele, pentru că este limpede că aceste variante soft-porno pot să dăuneze sufletelor copiilor care privesc de-a lungul zilei. Dar vă spun că aia mi se pare nimic.

● Anca Constantinescu (PDL), 2005, Camera Deputaţilor, către opoziţie: „Ciocu’ mic, că noi sîntem acum la putere.“ ● Ion Iliescu (PSD), 2005, într-o şedinţă a grupului senatorial PSD: „Mircea Geoană s-a purtat ca un prostănac.“