„Au fost 18 ani legaţi, compacţi ca succes“ - interviu cu Corina CHIRIAC

Artist cu o carieră impresionantă, Corina Chiriac a marcat două decenii de muzică uşoară românească. De la primul ei succes, cîştigarea, în 1970, a influentului show TV Steaua fără nume, şi pînă la Trofeul Festivalului de la Mamaia, adjudecat în 1988, cu puţin timp înainte de plecarea din ţară, a fost unul dintre cele mai importante staruri ale culturii pop din România acelor vremuri.  

Cum se fabrica un star în muzica românească a anilor ’70-’80? Care erau instrumentele implicate în această construcţie?

Ca şi astăzi, la momentul debutului meu existau concursuri de interpretare destinate descoperirii unor tineri talentaţi şi ambiţioşi. Filtrul era juriul, compus din compozitori, interpreţi, textieri, oameni de radio şi televiziune şi reprezentanţi ai ARIA (n.r. – Agenţia Română de Impresariat Artistic), o instituţie de stat care organiza turnee în ţară şi în străinătate, avînd şi abilitatea de a crea contracte individuale cu artiştii.

Ce însemnau aceste contracte individuale într-o perioadă în care cuvîntul de ordine era „colectivul“?

Evident că, în mediul artistic, acolo unde conta individul, lucrurile nu puteau să funcţioneze altfel. ARIA îşi asuma acest rol. În principiu, lucrurile funcţionau ca astăzi, cu excepţiile impuse de natura regimului comunist.

Ce însemnătate a avut Steaua fără nume?

Steaua fără nume a fost un foarte important show de televiziune – aşa cum sînt astăzi Vocea României, X Factor şi Românii au talent – dedicat muzicii uşoare şi creat de Sorin Grigorescu, unul dintre cei mai importanţi realizatori români de programe TV – a mai realizat Dialog la distanţă, Floarea din grădină şi Cu mască, fără mască –, împreună cu Simona Patraulea.

Acest concurs televizat a fost biletul dumneavoastră de intrare în star system?

Sigur că da! În plus, voiam să mă afirm şi, ca orice tînără care îşi doreşte asta, eram o teribilistă. Pentru a sparge bariera unui concurs şi a anonimatului, încercam să mă fac remarcată. Făceam parte din generaţia care scotea capul în ’68, eram toţi Titi Duru’ şi Gică Contra. Dar, cu toate astea, eram bine documentaţi. Ne pregăteam să devenim intelectuali, eram studenţi la Drept, la Arhitectură, la Teatru, la Litere, la Conservator, la Arte Plastice. Citeam reviste, ascultam discuri trimise din străinătate. Pentru că nu existau discoteci, ne întîlneam sîmbăta seara la unul dintre noi acasă, la acele aşa-numite „ceaiuri“, să ne ascultăm „zăpăcelile“ – cum le numeau părinţii noştri. Acestea erau The Beatles, Adamo, Gianni Morandi etc. Muzica vremii care, pentru ai noştri, părea heavy metal. La ceaiurile astea, la care fetele făceau nişte senvişuri amărîte, iar băieţii aducea liqueur-uri, dansam twist. Dar ce era mai important e faptul că acolo traficam informaţie.

Cîte vedete a produs acest show TV?

Au existat doar patru finalişti ai Stelei fără nume care au mers mai departe, care au avut o carieră la nivel înalt. Din cîte îmi amintesc, Cornel Constantiniu, Doina Spătaru şi, în acelaşi an cu mine, 1970, Marcel Roşca, sportiv medaliat cu argint la Jocurile Olimpice în proba de tir, ajuns bariton de succes la Opera din Essen. Cu siguranţă puteau fi mai mulţi, pentru că show-ul a scos la suprafaţă multe talente, dar unii au abandonat pe parcurs, din diferite motive.

Cum a continuat relaţia dvs. cu muzica uşoară?

A existat un fel de cantonament, de perioadă care a pregătit-o. În 1967, am fost admisă la Institutul de Teatru. Şi, începînd cu anul I, am început să fac figuraţie în echipa Teatrului de Comedie. Am făcut apoi parte dintr-o echipă de figuraţie la Televiziunea Română şi alta la Studiourile Cinematografice de la Buftea. Pe lîngă faptul că am ajuns să cîştig destul de mulţi bani pentru acea vreme, am învăţat enorm din aceste experienţe. M-au format şi m-au pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Ăsta a fost, dacă vrei, un alt debut, de data asta pe o scenă de teatru. Chiar şi la Steaua fără nume am ajuns dintr-un fel de pariu cu colegii mei de acolo. Cu un an înainte de concurs, mergeam la Preoteasa. În bar, era un pian. Mi-am pregătit un program de şansonete franţuzeşti – eram îndrăgostită de ele –, care dura aproape o oră. Şi, iată, încă un debut! Lucram cu profesionişti, pentru că la aceste case de cultură erau angajaţi regizori, muzicieni etc. Astfel, evoluam. Nici nu realizam atunci că pentru ei erau mai importante, de fapt, ambiţia şi dorinţa de a merge mai departe decît ceea ce aduceai tu într-un moment anume. Ei se uitau în perspectivă. Era, o dată, faptul că, pe vremea aceea, se credea că regimul comunist va dura la infinit şi pregăteau oameni care să intre în maşinăria lui de entertainment. Această industrie a fost importantă pentru regimul de atunci, fiind un suport pe care îşi plasa mesajele. Dar, dincolo de asta, aceea chiar a fost o şcoală.

Şi aşa a ajuns Corina Chiriac un star al muzicii româneşti...

Nu chiar. După ce am terminat Institutul de Teatru, neavînd medie de Bucureşti, am fost repartizată la Teatrul de Stat din Oradea. Dar eu voiam deja o altă carieră... în muzică. Am vorbit cu directorul de atunci al teatrului, i-am spus care erau gîndurile mele, şi i-am propus să-mi dea ceea ce se numea pe vremea aceea „negaţie“. Directorul putea să spună că nu are nevoie de un anumit actor şi atunci deveneai liber să pleci. Între timp, m-am prezentat la un examen care oferea atestate de liber profesionist. Era o excepţie de la normă a regimului comunist. Acel carnet îţi oferea libertatea de a nu fi angajat şi de a putea oferi servicii prin contracte punctuale.

Ce s-a întîmplat după ce aţi obţinut acest statut, de liber profesionist?

Eu şi Doina Spătaru am fost contactate imediat de ARIA, care ne-a invitat să mergem într-un turneu de zece zile prin ţară şi să cîntăm în deschiderea concertelor vedetelor de atunci – Anda Călugăreanu, Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu sau Dan Spătaru. Am început să mergem în turnee prin ţară şi străinătate.

Ce impact a avut asupra carierei dvs. participarea la Cerbul de Aur, ediţia din 1971?

A fost un moment foarte important, venit la doar un an după Steaua fără nume. La Cerb am ajuns în finală şi am luat Premiul III cu piesa „Inimă, nu fi de piatră!“.

Aţi vorbit despre ambiţie, despre muncă, despre talent ca accesorii esenţiale în construirea unui star. Cît contează calităţile fizice în această poveste?

Sigur că sînt importante, nu are sens să ascund acest lucru. Publicul şi-au dorit mereu să vadă pe scenă oameni frumoşi, în accepţiunea comună a termenului.

V-aţi simţit favorizată pentru frumuseţea dvs.?

N-o să ascund, răspunsul e da. Dar să ştii că n-am fost frumoasă, ci interesantă. Şi am avut un corp frumos, pe care l-am întreţinut cu gimnastică, cu balet, cu alimentaţie şi viaţă echilibrate.

Cine vă făcea vestimentaţia pentru scenă? De unde vă inspiraţi?

La ARIA existau nişte consultanţi care ne sugerau cum ar trebui să ne îmbrăcăm. Dar pentru că ei nu plăteau aceste ţinute, aproape întotdeauna sarcina aceasta era preluată de noi, interpreţii. Mergeam la casele de modă bucureştene, celebra Venus, printre ele. Mai era una, numită Romartizana, condusă de un român de origine armeană, Agop Kirmiziyan, care lucra pentru export. Romartizana a dus moda iilor româneşti la Paris. Făceau haine de inspiraţie tradiţională, în sensul portului popular. La primele turnee în Germania de Est am făcut senzaţie cu ele.

A existat un „stil Corina“?

La un moment dat, am ajuns să am două croitorese care-mi făceau hainele de scenă. Mi-a luat ceva timp pînă să-mi găsesc un stil numai al meu, fără să mai ţin cont de mode. Am avut această ambiţie, să îmi creez un stil foarte personal. O să las puţin modestia deoparte şi o să-ţi spun că am fost prima interpretă de muzică uşoară care a apărut la televizor cu rochii mai scurte decît nivelul gleznelor.

În care decadă aţi simţit că aţi avut mai mult succes, anii ’70 sau anii ’80?

Nu aş putea alege. Au fost 18 ani legaţi, compacţi ca succes, dacă mă pot lăuda, din 1970, anul Stelei fără nume, pînă în 1988, cînd am plecat din ţară. E drept că, după 1983-1984, momentul în care lucrurile au degenerat, totul putea fi privit altfel. Pînă şi succesul. Magazinele s-au golit, la televizor nu mai aveai ce să vezi, în case s-a făcut frig.

Cît de important a fost Festivalul de la Mamaia pentru industria aceasta a muzicii uşoare?

Era extrem de important în cariera tuturor artiştilor. Festivalul de la Mamaia era vîrful piramidei în muzica uşoară românească. Acolo ne menţineam statutul şi noi, interpreţii, şi compozitorii, şi orchestrele, şi scenografii. Acolo, debutanţii deveneau vedete.

De ce a fost şi este Corina Chiriac o vedetă?

Am avut norocul să fiu foarte ambiţioasă şi să iubesc fiecare scenă pe care am cîntat, fie că era la Dîlga, fie că vorbesc de Tropicana Club din Havana. Şi că nu am crezut niciodată în cîştiguri uriaşe care te fac fericit. Viaţa are nevoie de motivaţii, iar banii nu sînt aşa ceva. Ei sînt, aşa cum spun americanii, un subprodus al succesului. Am o verişoară, profesoară de muzică, ieşită astăzi la pensie, care predă pianul la două grădiniţe şi face şi lecţii particulare, care are o vorbă genială: „Dragă, trebuie să am unde să-mi plimb mărgelele!“ Şi eu cred în asta. Trebuie să ne plimbăm mărgelele prin viaţa asta, cu un scop. Să-i învăţăm pe copii cum să execute un Do la pian e unul dintre ele. Şi astfel devine confortabil să te uiţi în oglindă dimineaţa.

a consemnat Paul BREAZU 

Foto: arhiva personală C. Chiriac