Cap pentru PAC - discutînd despre agricultură la Parlamentul României

România a fost şi a rămas astăzi cea mai mare societate rurală şi agricolă din Europa. Anii de comunism l-au împins pe ţăranul român către oraşe şi uzine, prin industrializarea forţată, iar apoi tranziţia (în special ultimii zece ani) a venit cu o tendinţă de sens opus. Ţăranii au fost reîmproprietăriţi cu mici sau foarte mici parcele de pămînt, dar cam aici s-a oprit reforma după 1989. Timp de 18 ani, pînă la integrarea în Uniunea Europeană, România nu a avut adevărate politici agricole. Noii ţărani-fermieri-gospodari au primit pămînt, dar fără să fie ajutaţi în mod coerent pe partea economică şi logistică, nu s-a propus nici un fel de model – fiecare s-a descurcat cum a putut şi după propria înţelegere a economiei de piaţă.

În 2007, România a intrat în Uniunea Europeană şi lucrurile au început să se schimbe. Banii europeni pentru agricultură (în afară de subvenţia pe suprafaţă) vin doar pe baza unei viziuni închegate a direcţiei în care vrem să ne îndreptăm, iar această viziune trebuie să devină o strategie – „Programul Naţional de Dezvoltare Rurală“ (PNDR). A trebuit să ne facem, în sfîrşit, politici agricole. Au schimbat acestea ceva din faţa agriculturii româneşti?

Cred că răspunsul cel mai elocvent l-a dat Vasile Bumacov, ministrul Agriculturii din Republica Moldova, în cadrul unei recente conferinţe la care a participat alături de omologul său român. La un moment dat, ministrul român Daniel Constantin deplîngea anumite probleme procedural-tehnice întîmpinate în implementarea unor măsuri din PNDR, la care Bumacov a suspinat şi a spus cu toată francheţea de care era capabil: „Sincer, aş dori să am şi eu problemele dumneavoastră.“

Este nevoie doar de o privire limpede din exterior, pentru a ne da seama că, cel puţin din punct de vedere cantitativ, evoluţia este evidentă. Agricultura a însemnat, anul trecut, 6% din PIB şi ţinteşte, în anii ce vor urma, către un meritoriu 10%. De asemenea, pentru prima dată, după Revoluţie, am echilibrat balanţa comercială şi am exportat mai multe produse agricole şi alimentare decît am importat.

Desigur, au existat scandaluri de genul aeroportului care a primit subvenţii destinate păşunilor, sau blocaje la Bruxelles, generate de faptul că banii destinaţi construcţiei de drumuri în zona rurală au fost cheltuiţi pe tractoare, iar PNDR-ul a fost modificat de nu mai puţin de 12 ori. Trăgînd linie, totuşi, realitatea este că integrarea europeană a generat, pînă în momentul de faţă, o infuzie de peste 5 miliarde de euro în dezvoltarea agriculturii româneşti (o absorbţie de aproximativ 70%).

Luînd la cunoştinţă toate acestea, este obligatoriu să ne uităm în continuare la calitatea viziunii din spatele indicatorilor macroeconomici. A devenit un truism faptul că agricultura românească are nevoie de politici publice care să ţintească creşterea competitivităţii, eficientizarea exploataţiilor prin ajustări ale suprafaţei lucrate, care să diminueze prăpastia existentă între marile ferme de sute şi mii de hectare şi micile ferme (le tot zicem aşa, dar subînţelegem cu toţii gospodării ţărăneşti), care se chinuie să scoată capul pe piaţă. Cifrele rezultate în urma ultimului recensămînt agricol din 2010 sînt grăitoare: în 31.000 de exploataţii, cu o suprafaţă medie puţin peste 190 ha, lucrează 111.000 de persoane, în timp ce, în peste 3.800.000 de exploataţii cu suprafaţa medie de 3,45 ha, lucrează peste 7 milioane. Iar acest tablou este întregit de proporţia imensă (30%) a terenurilor lăsate pîrloagă (nelucrate) din totalul suprafeţei arabile. În mod paradoxal, avem extrem de mulţi agricultori care lucrează suprafeţe atît de mici, încît nu le permit obţinerea unor randamente satisfăcătoare, dar, în acelaşi timp, terenuri nefolosite, care chiar pun în pericol culturile din împrejurimi.

Actualul PNDR nu a ajutat prea mult în acest sens. Nu vorbim aici despre celebra subvenţie pe hectar, aceea se dă separat. PNDR este un instrument ce vine cu un fel de meniu – încurajăm anumite tendinţe şi dăm bani doar acelora care urmează tendinţa pe care vrem să o încurajăm. Vrem să intre tineri fermieri în agricultură – dăm bani celor care fac un dosar de tînăr fermier. Aţi înţeles ideea. Să vedem cum am gîndit măsurile pentru PNDR 2007 – 2014 şi cît de eficiente au fost. Am vrut să scoatem gospodării din zona de sărăcie şi să le dăm o şansă de intrare pe piaţă. Am avut deci o măsură adresată fermelor de semisubzistenţă (măsura 141, pe numele ei din acte): a fost considerată mai mult o formă de ajutor social, care nu a reuşit să consolideze acel segment de mijloc, al fermelor comerciale. Modalitatea alternativă de a rezolva această polarizare – asocierea micilor producători – nu şi-a găsit răspunsul corect în croiala unei alte măsuri, cea destinată grupurilor de producători (nu s-au constituit nici 20% din ţinta asumată de Ministerul Agriculturii în 2006, de 750 de grupuri). De ce nu s-a întîmplat asta? Simplu: statul român a promis să dea nişte bani fermierilor care se asociază, un procent din vînzările la comun. Problema e că asocierea nu se face natural, deci oamenii trebuie ajutaţi să se asocieze, să poată vinde pe piaţă (mai greu decît pare) şi abia apoi ar ajuta subvenţia pe vînzare.

În ultimii doi ani, am făcut deci lobby pentru ca, în viitorul PNDR, banii europeni să fie folosiţi mai pe profilul realităţii: asocierea trebuie stimulată cu măsuri de facilitare comunitară, dialog, legalizarea cooperativei, asigurarea unor servicii comune (contabilitate, marketing), investiţii. Am făcut asta punînd pe masa decidenţilor studii de impact şi analiză, privitoare la unele cooperative care deja există cu succes, finanţate de către Fundaţia Româno-Americană. Am reuşit (găsind urechi deschise şi înţelegere la Ministerul Agriculturii) ca, în proiectul curent privind PNDR (pentru 2014 – 2020), să schimbăm aceste măsuri care îi vizează pe micii producători şi asociaţiile lor.

Din fericire, reforma Politicii Agricole Comune (PAC), promovată de Dacian Cioloş, a venit în întîmpinarea acestor lecţii învăţate de România. Am organizat, în cadrul Eurosfat, o serie de consultări cetăţeneşti privind agricultura: consolidarea agriculturii de mijloc prin facilitarea exit-ului celor care doresc şi prin asocierea celor care rămîn. Reprezentantul DG Agri, din cadrul Comisiei Europene, Mihail Dumitru, a explicat schimbarea de paradigmă agricolă care s-a produs pe parcursul ultimelor două exerciţii financiare ale UE: în ultimii douăzeci de ani, Europa şi-a dat seama că fermele ei mici şi multe – care nu produc hrană la volumele intensive din Statele Unite ale Americii, dar aceasta este mai gustoasă şi mai sănătoasă – sînt asul din mînecă în vremuri în care, la nivel global, „securitate alimentară“ a început să se scrie cu litere stacojii şi a urcat sus de tot în priorităţile legiuitorilor. Paradigma s-a schimbat simţitor: agricultura mare trebuia să coexiste paşnic cu cea mică. Dumitru a demonstrat că noua PAC, prin prioritatea sa de bază – dezvoltarea rurală durabilă – se adresează ţărilor cu o structură a exploataţiilor similare României, care trebuie să îşi definească, de data aceasta mult mai precis, „micul fermier“ şi „fermierul activ“ şi să îl sprijine în a ajunge pe piaţă, prin intermediul unor măsuri mult mai flexibile şi adaptate nevoilor individuale.

Unul dintre documentele care a stat la baza dezbaterilor este raportul CRPE – „Cum valorifică România reforma PAC“, în care am analizat principalele noutăţi propuse în proiectul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020. În viziunea noastră, actuala formă a noului PNDR denotă o viziune mai conectată la necesităţile agriculturii româneşti: fermele familiale sînt ajutate să devină competitive pe piaţă, se constituie un subprogram tematic pentru sectorul pomiculturii, se oferă stimulente mai clare tinerilor, pentru a intra în agricultură.

Am atras atenţia, însă, asupra faptului că instrumentul-cheie prin care se poate stimula ajustarea structurii fermelor lipseşte, deocamdată, din meniul ales de România: stimulul pentru ieşirea din agricultură. Încă din 2011, CRPE propunea continuarea cu bani europeni a politicii rentei viagere care, în perioada în care a funcţionat, a condus la o diminuare a numărului exploataţiilor între 1 şi 10 ha, producînd şi alte efecte benefice colaterale. Noua Politică Agricolă Comună deschide oportunitatea adoptării unei noi politici – Schema Fermelor Mici – care, printre altele, ar urmări aceleaşi obiective ca renta viageră, şi chiar mai mult decît atît – i-ar stimula pe micii proprietari de terenuri agricole (indiferent de vîrstă), care nu le exploatează la potenţialul economic, să îşi vîndă sau să arendeze pămîntul pentru următorii şapte ani, primind, în schimb, 120% din subvenţia pe care ar primi-o dacă ar rămîne cu pămîntul. Practic, am reuşit ca propunerea noastră din 2011 să ajungă în meniul propus de Dacian Cioloş pentru toate ţările europene. Acum, trebuie să convingem Guvernul român să aplice măsura asta în România. E ironic, dar asta e situaţia. În cadrul Eurosfat, oficialii şi reprezentanţii agricultorilor au discutat această idee şi ce urmează în finalizarea viitorului PNDR. Dacă, în următorii şapte ani, veţi auzi prin familie, vecini sau cunoştinţe de ţărani români care nu mai ţin pămîntul degeaba, doar pentru a încasa subvenţia, ci, dimpotrivă, au un stimulent să-l vîndă (pentru că vor lua astfel 120% subvenţie), atunci să ştiţi că am avut şi noi o contribuţie la acest fapt.

Am continuat apoi să discutăm despre asociaţii şi cooperative agricole. Ajungem în zona bubei celei mari în agricultura românească: lipsa de organizare a fermierilor, care îi menţine pe aceştia în afara pieţei. În continuare România nu are destule tractoare pe agricultor, sistemul de irigaţii este deficitar, cadastrul nu este finalizat. Toate acestea s-ar rezolva însă mai uşor dacă ar exista lipiciul social: încrederea şi dorinţa de a lucra împreună. Aşa că, la marele eveniment de la Bucureşti, l-am invitat pe Sorin Bob, preşedintele Cooperativei „Lunca Someşului Mic“, sprijinită prin intermediul programului Fundaţiei Româno-Americane. Bob a povestit cît de anevoios a fost tot procesul de constituire a cooperativei şi cîtă muncă de facilitare comunitară şi consultanţă a depus Fundaţia Civitas pentru a-i determina pe legumicultorii din comunele Apahida şi Jucu să se înhame la un proiect economic comun şi apoi să găsească şi debuşeul de vînzare. În anul agricol 2013 – 2014, Cooperativa „Lunca Someşului Mic“ a reuşit să vîndă aproximativ 350 tone de varză către un mare lanţ de hipermarket-uri şi către magazine din municipiul Cluj-Napoca. La început, Sorin Bob avea probleme în a-i convinge pe oameni să intre în asociaţie, acum are o problemă inversă: cei rămaşi pe afară vor şi ei, dar membrii sînt greu de convins să mai primească şi pe alţii, care nu s-au băgat de la bun început.

Alexandra Toderiţă este cercetător la Centrul Român de Politici Europene, unde implementează un proiect privitor la agricultura de mijloc şi asociaţiile agricole; a scris rapoarte despre fiscalizarea, accesul la piaţă şi politicile publice care îi vizează pe fermierii mici.

Apariţia acestui text a fost realizată cu asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unui grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche şi nu se poate considera sub nici o formă că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.

Proiectul BeEU - 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament este cofinanţat de Uniunea Europeană.