Încrederea este pentru cei săraci
Încrederea este moneda de schimb pentru speranţa românului de rînd. O dată la patru ani, cursul acesteia creşte vertiginos, înainte de scrutinul electoral, şi scade abrupt, odată cu îndepărtarea de momentul desemnării guvernului. Din perspectiva evoluţiei încrederii de care se bucură, Guvernul Ponta face excepţie de la regulă. Pentru mine nu există Guvernul Ponta 1, 2, 3 sau cîte or mai fi (dacă or mai fi, de vreme ce titularul se pregăteşte de prezidenţiale). Există doar un singur Guvern Ponta, beneficiarul unei imunităţi crescute la atenuarea încrederii votanţilor. Alegerile din decembrie 2012 au prins Guvernul Ponta în funcţie, deja de opt luni, iar alegerile prezidenţiale din 2014 îl găsesc în poziţia de invidiat (politic) de a-şi conserva procentul de încredere cîştigător.
Cum reuşeşte această performanţă? Simplu. Dînd din ceea ce nu are! Adică ceea ce face de la momentul învestirii, în luna mai 2012.
Pentru cine nu îşi pune problema că un guvern nu produce bani şi, ca să-i dea trebuie să ia de la cineva (sau de undeva), încrederea nu poate fi erodată.
Adăugînd amnezia funciară a românului la reţeta succesului politic, Guvernul Ponta a marşat fără reţinere la varianta de creştere rapidă şi facilă a veniturilor statului prin majorarea accizelor la carburanţi (cu acordul FMI-ului, acest paravan ideal pentru lăcomia guvernanţilor, indiferent de titulatură, dar hulit, pe rînd, de cei aflaţi în opoziţie). Teoria spune că, dacă ai suficientă putere de a da, ai şi suficientă putere pentru a lua. Iar guvernul aşa procedează. Faptul că ia discreţionar şi dă la fel nu se vede în nici un sondaj de opinie. Se regăseşte într-un indicator de performanţă al ANAF pe care premierul se tot străduie să-l bage sub preş: veniturile statului. La încasări de 32% din PIB, deficitul bugetar se încăpăţînează să fie, anual, cu două miliarde de euro mai mic decît cheltuielile antamate la fiecare nouă proiecţie bugetară.
Reîntregiri de salarii la stat şi pensii, plus indexări, premianţi întîi la creştrea PIB în Europa, explozie a exporturilor şi a producţiei agricole, dublarea sumelor atrase din fondurile europene, inflaţie minimă record, presiune pe scăderea dobînzilor bancare etc. Prea multe lucruri bune li se întîmplă României şi românilor, pentru a mai discuta despre contradicţii – cum ar fi scăderea consumului. Darămite să mai fie readuse pe tapet subiectele: clientelism, corupţie, furt, risipă şi altele din categoria celor ce periclitează ţintele de deficit bugetar şi diluează ponderea veniturilor colectate în PIB.
Se mai întîmplă, însă, ca mici accidente să mai deturneze opinia publică de la imaginea pe care i-o proiectează guvernul. Din cînd în cînd, apare un neofit în chestiuni de gospodărire bugetară şi face greşeli de exprimare traduse, ulterior, de premier. Un exemplu a fost dat de consiliera ajunsă ministrul Finanţelor, după ce aceasta s-a confruntat cu incapacitatea românilor de a-şi plăti taxele. A publicat chiar şi un text moralizator despre evaziunea din piaţa imobiliară, la care a fost martor involuntar. Povestea specialistei care a găsit explicaţia găurilor negre din Buget abia după ce Guvernul i-a promis că îi decontează chiria a stîrnit deopotrivă admiraţie şi dezaprobare. Cei ce au admirat-o au şi promovat-o. Dar butada „Românii nu scapă de moarte, dar cu siguranţă scapă de impozite“ va face în mod cert o carieră mai lungă decît a absolventei de Harvard hotărîtă să seducă evazionistul român cu lecţii pilduitoare.
Prea uşor, românii sînt consideraţi evazionişti. Prea uşor, sînt catalogaţi drept leneşi şi neproductivi. Prea uşor, românii vorbesc despre români ca despre o subspecie: „Românii fac aia, românii dreg ailaltă…“
Românii au făcut ceea ce au (mai) avut de făcut! Şi-au dezvoltat capacitatea de a se adapta condiţiilor. Neîncrederea în administrarea banului public de către aleşi este „taxată“ prin neplata dărilor către stat. De undeva trebuie recuperată „atenţia“ dată doctorului, profesorului, poliţistului, inspectorului fiscal sau oricărui bugetar ce se consideră, la rîndul său, îndreptăţit să ceară sau să accepte şpagă!
Cînd evaziunea fiscală va fi privită şi ca un indicator al încrederii omului de rînd în clasa politică este posibil să se restructureze şi actul de guvernare. Atunci vor putea fi dezvoltate şi politici fiscale de tipul „carrot and stick“.
România evoluează în afara teoriilor economice, fie ele şi de la jumătatea veacului trecut. Deocamdată, principiul după care funcţionează Guvernul Ponta (fără a reprezenta vreo particularitate în materie de guvernare, din 1990 încoace) este cel enunţat cu mai bine de un secol în urmă, de un scriitor, şi nu de un economist. Mark Twain spunea: „We have the best government that money can buy.“ Iar asta o ştiu cel mai bine cei ce nu îşi permit să aibă „încredere“ pentru că ei trăiesc din „certitudini“. Încrederea este pentru săraci!
George Vulcănescu este jurnalist economic.
Foto: V. Dorolţi
