Pensia privată: luminiţa sau capătul tunelului? - interviu cu Ştefan LIICEANU, analist financiar

Publicat în Dilema Veche nr. 533 din 1-6 mai 2014
Pensia privată: luminiţa sau capătul tunelului?   interviu cu Ştefan LIICEANU, analist financiar jpeg

Ştefan Liiceanu a studiat domeniul economic şi a lucrat ca analist financiar la filiala băncii Barclays din Tokyo, Japonia, ţară care, deşi se confruntă cu probleme demografice grave (îmbătrînirea accentuată a unei populaţii de peste 120 de milioane de oameni, o îmbătrînire care vine pe fondul creşterii speranţei de viaţă), aderă la un sistem de pensii centrat în jurul sistemului de stat. Deşi nu există comparaţii punctuale între cele două ţări, România traversează probleme demografice similare, reforma sistemului de pensii devenind o necesitate reală şi acută. Însă cît de multe cunoaştem despre acest sistem? În contextul în care se vorbeşte din ce în ce mai des despre un posibil colaps al sistemului de pensii de stat, este pensia privată o soluţie valabilă? Este luminiţa sau capătul tunelului?

Aş dori să vă întreb, în primul rînd, cum funcţionează un sistem de pensii?

În majoritatea ţărilor dezvoltate, sistemul de pensii rămîne, cu preponderenţă, public, adică guvernul îşi asumă responsabilitatea de a plăti beneficii monetare pensionarilor, în prezent, din contribuţiile colectate, tot în prezent, de la populaţia activă, într-o formulă clară de solidaritate între generaţii (acest sistem se numeşte „pay as you go“). Cu alte cuvinte, tinerii care muncesc acum susţin financiar, în mod direct, populaţia pensionată, după cum şi ei se aşteaptă ca, atunci cînd se retrag din piaţa de muncă, să fie susţinuţi de forţa de muncă din viitor. Schimbările demografice din ultimii 30-40 de ani, în speţă creşterea speranţei de viaţă şi scăderea ratei natalităţii, arată însă, matematic, că, dacă trendul acesta continuă, va fi tot mai greu ca pensionarii să fie susţinuţi financiar de către populaţia activă.

Care ar fi alternativele?

O primă soluţie la această problemă, implementată în tot mai multe state după anii 1990, are trei aspecte, şi anume: 1) creşterea contribuţiilor la sistemul de pensii a populaţiei active, 2) scăderea primelor plătibile populaţiei pensionate şi 3) creşterea vîrstei de pensionare. Altfel spus, tinerii plătesc mai mult pentru populaţia de pensionari care creşte, dar care primeşte, la rîndul ei, mai puţini bani pe persoană decît în trecut, iar aceşti tineri din prezent se vor pensiona mai tîrziu decît părinţii lor. Însă, pînă şi cu aceste demersuri guvernele consideră, pe bună dreptate, că sistemul de pensii publice devine nesustenabil pe termen lung. De exemplu, în Japonia, s-a estimat că, dacă tendinţele demografice continuă, în pofida acestor măsuri, sistemul de pensii public devine falit la finalul acestui secol. Aceste temeri l-au determinat, în 2007, pe ministrul japonez de atunci al sănătăţii să le numească pe femei „maşini de făcut copii“ şi le-a cerut să „producă“ mai mult – afirmaţie care ulterior nu i-a priit.

O a doua soluţie pentru a răspunde acestui fenomen nou în istoria omenirii a fost crearea fondurilor de pensii private, care, fundamental, transferă responsabilitatea siguranţei financiare a bătrîneţilor de la stat la individ. Explicaţiile oferite pe site-ul Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF), în acest sens, sînt foarte clare: „Pensia de stat nu va mai fi suficientă la vîrsta pensionării. De aceea, fiecare va trebui să economisească pentru propria bătrîneţe.“ În sistemul pensiilor private, cel care munceşte plăteşte regulat un procent din salariul său brut (uneori, şi angajatorul contribuie, în funcţie de natura contractului dintre el şi angajat) către o entitate privată care administrează acest capital prin investiţii pe termen lung pe piaţa de capital. Entitatea privată responsabilă de gestionarea fondurilor este, în majoritatea cazurilor, fie o bancă, fie o firmă de asigurări, sau un fond de pensii per se, iar angajatul care contribuie la această schemă are dreptul de a alege în ce mod îi sînt investiţi banii.

Iar avantajul unei pensii private este...

Din punctul de vedere al contribuabilului, teoretic, avantajul acestei scheme este că valoarea pensiei, la momentul retragerii din activitate, nu mai depinde de numărul de contribuabili din acea perioadă şi, în plus, fondul de pensii privat poate fi lăsat moştenire. Din punctul de vedere al statului, avantajul e că nu îşi mai asumă integral responsabilitatea siguranţei financiare a individului, cînd acesta din urmă iese din piaţa de muncă. În această formulă însă, se presupune în mod nerealist că participantul la pensia privată ştie ce alegeri de instrumente financiare să facă, cînd în realitate piaţa financiară, în toată complexitatea ei, presupune cunoştinţe care depăşesc competenţele persoanei medii şi, în plus, se presupune că salariul contribuabilului e suficient de mare pentru a acoperi cheltuielile aferente perioadei de după pensionare. În România, există 8 fonduri de pensii private, dintre care un participant poate să aleagă în decurs de patru luni de la aderarea la sistem, însă, pesemne datorită lipsei de educaţie financiară, 97% dintre participanţi nu fac nici o alegere între aceste fonduri, urmînd ca banii lor să fie repartizaţi aleatoriu în aceste fonduri.

Ce garanţie ar avea cineva, un tînăr, de exemplu, care astăzi aderează obligatoriu la o pensie privată, ca, pînă să ajungă la vîrsta pensionării, fondul de investiţii, bunăoară banca în care şi-a investit pensia privată va mai exista?

Există două probleme fundamentale legate de pensiile private, una de suprafaţă şi una de conţinut. În primul rînd, aşa cum aţi sugerat prin întrebare, nu există nici o garanţie că, după 30-40 de ani, tînărul nostru îşi va ridica pensia în întregime. Evident, guvernele ne dau asigurări că acest lucru nu se poate întîmpla, însă este un fapt ştiut că la ananghie guvernele rescriu legea, fără prea multe reţineri. Un exemplu recent este cazul Argentinei, care a îngheţat depozitele în valută ale populaţiei şi le-a dat, în schimb, cetăţenilor bani în moneda naţională, mult devalorizată. Şi, mai recent, în Cipru, o parte din banii deponenţilor în bănci a fost confiscată şi aceştia au fost plătiţi, în schimb, cu acţiuni ale acelor bănci tehnic falimentare. Sau, chiar la noi în ţară, să nu uităm că atunci cînd a fost nevoie de bani urgent, guvernul a majorat TVA-ul peste noapte, împingînd rata TVA aproape de cel mai înalt nivel din UE.

O lecţie importantă a istoriei financiare este că orice promisiune – mai ales pe termen lung – făcută de guvern (care nici el nu este imuabil, ci se schimbă frecvent) trebuie percepută cu o doză de scepticism sănătos. Evident, exemplele de mai sus sînt extreme, însă putem vedea că nu există niciodată garanţii cu adevărat. În plus, chiar dacă guvernul ar garanta acele fonduri de pensii private, şi entitatea care gestionează fondurile devine insolventă, atunci banii garantaţi (şi astfel plătibili de către guvern) ar proveni din taxe mai mari, ceea ce, în esenţă, ar însemna tot o contribuţie a populaţiei active pentru pensionari. După cum putem citi chiar pe site-ul ASF – „Potrivit legii, fondurile de pensii private nu pot da faliment, doar administratorii lor putînd intra în această situaţie… Compensaţiile vor fi plătite numai în condiţiile în care administratorii de fonduri şi furnizorii de pensii nu vor avea capacitatea de a-şi onora obligaţiile.“ Cu alte cuvinte, nu se exclude ideea falimentului administratorilor de pensii private, dar în caz că aceasta se întîmplă, contribuabilii sînt recompensaţi cu bani... de unde?

Deci nu există garanţii reale?

Nu. Acestă problemă de „garanţie“ este o problemă de suprafaţă, întrucît, cum am sugerat, nu ne putem calcula viaţa pe baza evenimentelor extreme. Problema de conţinut însă ţine de următoarea întrebare: cîţi bani poate aştepta un tînăr să primească din pensia privată, presupunînd că banii sînt garantaţi de stat? Valoarea viitoare a acestor bani depinde de trei variabile, necunoscute nimănui, nici măcar guvernului. În primul rînd, creşterea anuală în salariul brut, o cifră care ţine de creşterea macroeconomică şi, bineînţeles, de flexibilitatea cu care angajatorul plăteşte mai mult pentru a reflecta această creştere economică. În al doilea rînd, banii acumulaţi la entitatea care gestionează pensia au un randament pe investiţie care depinde de evoluţia pieţei de capital şi, mult mai puţin, de abilitatea managerilor de fonduri. Şi, în al treilea rînd, nu trebuie să uităm rata inflaţiei. Degeaba îmi creşte salariul cu 5%, dacă preţurile bunurilor de consum cresc cu 10%!

În termeni concreţi, la cîţi bani din pensiile private s-ar putea aştepta o persoană cu salariu mediu pe economie, din România?

În România, ţară în care sistemul de pensii private a apărut din anul 2007, contribuţia la această schemă (ea se numeşte Pilonul II, faţă de Pilonul I care este pensia publică) este obligatorie pentru cei de pînă în 35 de ani, şi opţională pentru cei între 35-45 de ani. Nivelul contribuţiei este, în prezent, de 4,5% din salariul brut, procent care va creşte la 6% în anul 2016. Salariul mediu brut lunar pe economie a fost de aproximativ 2240 de lei în anul 2013. Presupunem că salariul mediu brut creşte cu 6% pe an, o cifră generoasă. De asemenea, presupunem că inflaţia anuală e de 2% – iarăşi, o ipoteză mai degrabă optimistă, avînd în vedere trecutul inflaţionist al României. Aceste cifre înseamnă o creştere reală în salarii de 4% (media anuală din ultimii 13 ani e de aproximativ 6%, o creştere robustă, dar greu de menţinut pe termen lung). Dacă participantul la pensia privată primeşte numai suma pe care a depus-o, lună de lună, la entitatea gestionară (cu alte cuvinte, banii au zero randament de investiţie) şi iese din piaţa de muncă la 67 de ani, trăind încă 20 de ani, atunci el va pri-mi aproape 1160 de lei lunar. Dacă banii gestionaţi de fondul de pensii privat au un randament anual de 6%, atunci suma primită lunar, ajustată pentru inflaţie, este de aproximativ 1230 de lei. Nu este o mare diferenţă între cele două rezultate, cum este de aşteptat, şi aceasta pentru că mai mult contează o creştere compusă de 6% la o bază de 2240 de lei, decît un randament din investiţii de 6% pe contribuţia din salariul brut către pensia privată (în prezent, 4,5%, după cum am spus). Dacă salariul brut ar creşte cu doar 3%, dar randamentul anual al pensiei private ar fi de 15%, o performanţă pe care şi fondurile speculative profesioniste ar invidia-o, atunci suma lunară primită la pensionare ar fi de doar 620 de lei.

Care este, aşadar, factorul determinant al pensiei private?

Putem vedea că, pentru a obţine o pensie privată mai mare, mai importantă e creşterea în salariul de bază, decît randamentul obţinut de entitatea care gestionează pensia, cu atît mai mult cu cît aceasta percepe şi comisioane de administrare de fonduri neluate în consideraţie în acest calcul simplu. Ceea ce ar conferi linişte şi bunăstare participanţilor la pensia privată este combinaţia de creştere semnificativă şi susţinută în salarii, inflaţie mică, şi un randament solid pe investiţie, obţinut de entitatea gestionară a pensiilor, însă nici una din aceste trei necunoscute nu poate fi garantată de guvern, darămite toate trei, şi mai ales pe termen lung.

Referitor la această problemă a nivelului pensiilor private, există o broşură pe site-ul ASF din anul 2011 (cea mai recentă), intitulată „Avantajele sistemului de pensii private“, unde găsim tot felul de imagini cu vîrstnici care se îmbrăţişează fericiţi, acasă sau în parc, puşculiţe în formă de porc în care intră monede de euro, oameni tineri în costum, curaţi şi proaspeţi, relaxaţi în jurul unei mese (pesemne administratorii de fonduri luînd decizii de investiţie?!), o poză cu alergători de maraton cu imaginea voalată pentru a sugera dinamismul, lîngă care scrie „maratonul pensionării,“ un ochi albastru (?), o găleată din care curg bani, un seif, ici şi colo cîte o mînă întinsă ferm, dar prieteneşte, un stilou elegant şi, evident, un calculator cu o pereche de ochelari pe el. Către final, apare întrebarea mult aşteptată: „Ce pensie voi primi la bătrîneţe?“ Răspunsul oferit: „Pensia privată viitoare nu poate fi calculată doar în funcţie de contribuţiile din perioada vieţii active. Multe alte variabile intervin la calcularea acesteia, printre care cel mai important este randamentul obţinut de societăţile de administrare. Banii acumulaţi sînt investiţi, fără ca administratorii sau altcineva să poată calcula ce randamente vor fi obţinute peste 10, 20 sau 30 de ani. Experienţa arată însă că administrarea privată a avut rezultate bune şi că fondurile private plătesc pensii mai mari decît contribuţiile acumulate.“ O simplă traducere a acestui paragraf ar fi: „Contribuţiile din salariile dvs. sînt importante, însă există multe alte necunoscute (care?), dintre care cel mai important e randamentul pe investiţie obţinut de administratorii de pensii, în funcţie de abilitatea lor. Însă nu se ştie niciodată cît ar putea fi acest randament, nici măcar administratorii nu ştiu, nimeni nu ştie de fapt; poate va fi mare, poate mic, dar trecutul (care?) ne arată că trebuie să fim optimişti şi deci acest sistem de pensii private vă aduce bucuria siguranţei financiare.“

Avem, în România, un sistem de pensii private valabil?

După cum am menţionat, în România există, în prezent, 8 fonduri de pensii private, unele cu nume idealizate, precum „Aripi“ sau „Viitorul Tău“, şi ele sînt gestionate de bănci, firme de asigurări şi fonduri de pensii (e.g. BCR, BRD, Allianz-Ţiriac, Generali etc.), avînd active totale de 3,2 miliarde de euro. Aproximativ 70% din aceste fonduri sînt investite în titluri de stat româneşti, 16% – în acţiuni, majoritar emise de firme româneşti, 6% – în banale depozite bancare şi aproape 4,5% – în obligaţiuni emise de firme private. Cu alte cuvinte, aceste fonduri de pensii finanţează în principal deficitul bugetar al României (titlurile de stat deţinute de pensiile private reprezintă aproximativ 8% din datoria publică internă a ţării), şi nu maximizează randamentul contribuabililor, cum ar trebui, prin investiţii mai diversificate sau mai ingenioase. Este foarte simplu să aduni fonduri de la oameni şi să cumperi titluri de stat, iar pentru această operaţiune să percepi comisoane de investiţie. Oricine poate să-şi facă economii şi să cumpere direct titluri de stat prin banca proprie, fără a apela la un gestionar de fonduri. În acest sens, cel puţin în prezent, fondurile de pensii private din România nu oferă strategii de investiţii originale care să maximizeze randamentul activelor în beneficiul contribuabililor. Aceasta este însă o problemă care se observă şi în alte ţări din Europa de Est (de exemplu, în Bulgaria, 58% din activele pensiilor private sînt titluri de stat, 11% acţiuni şi 19% depozite bancare). În contrast, în SUA fondurile de pensii au doar 16,3% din capital investit în titluri de stat, aproape 40% – în acţiuni, doar 0,8% – în depozite bancare, 22% – în fonduri mutuale şi 17% – în alte instrumente financiare menite să sporească randamentul total.

Investiţiile într-un fond mutual nu ar fi mai „sigure“, în sensul în care investitorul are libertatea de a-şi alege direcţiile de investiţie?

Teoretic, fondurile mutuale oferă o gamă mai largă de opţiuni în ceea ce priveşte riscul acceptat de investitori şi instrumentele financiare în care investesc. În ţări cu pieţe financiare dezvoltate, există fonduri de investiţii în multiple instrumente financiare, de la metale preţioase, la resurse de energie, la valute şi acţiuni din diverse pieţe internaţionale, dar în România aceste alternative sînt foarte limitate, majoritatea fondurilor fiind axate pe obligaţiuni sau acţiuni româneşti, sau o combinaţie dintre aceste două instrumente. Istoric vorbind, acţiunile au avut mereu o performanţă mai mare decît obligaţiunile, deşi cu o volatilitate mai mare pe termen scurt. Preţul unei obligaţiuni fluctuează mai puţin decît preţul unei acţiuni, dar, pe termen lung, acţiunile au fost întotdeauna mai performante decît obligaţiunile. Aşadar, este mai logic să investeşti într-un fond de acţiuni pe termen lung decît într-un fond de obligaţiuni, iar faptul că majoritatea pensiilor private din România sînt concentrate pe obligaţiuni reflectă o pasivitate în atitudinea de investiţie. Un fond mutual de acţiuni nu e mai „sigur“ decît un fond de obligaţiuni pe termen scurt, dar pe termen lung este o afacere, istoric vorbind, mai profitabilă (de aproximativ 2,5 ori mai profitabilă în cazul pieţei SUA, în ultimii 34 de ani).

Obligativitatea pensiei private este o soluţie pentru a relaxa sistemul de pensii de stat?

Cred că pensiile private sînt o măsură binevenită, în raport cu problema demografică, însă doar atît timp cît opţiunile participantului la schema de pensii private sînt variate (nu doar 8 fonduri majoritar de titluri de stat, cum este cazul la noi) şi, atît timp cît educaţia lui financiară este una matură. Este exagerat să pretinzi cuiva neinteresat în finanţe şi fără experienţă să înţelegă complexităţile ciclului economic, politica monetară, inflaţia, cursul valutar, diferenţa dintre diverse instrumente financiare, legătura dintre randamentul obligaţiunilor de stat şi deficitul bugetar etc., în mare, întregul sistem financiar. Deseori nu există un consens între specialişti cu privire la strategia de investiţie optimă, darămite între oameni care sînt în afara finanţelor şi care, poate justificat, pur şi simplu nu sînt interesaţi, dorindu-şi doar liniştea bătrîneţilor. În acest sens, pensiile private obligatorii sînt o formă de responsabilizare oarecum nedreaptă, avînd în vedere contractul social dintre stat şi individ. Este ca şi cum un părinte şi-ar pune copilul de 7 ani la volan, spunîndu-i: „Dacă conduci bine, ajungi acasă teafăr şi, pe deasupra, acolo te aşteaptă şi o acadea, dar nu pot să-ţi spun cît va fi de mare.“

Sistemul de pensii private împlineşte anul acesta 34 de ani. Este o perioadă suficient de lungă pentru a valida eficienţa unui sistem?

Pensiile private investesc fondurile acumulate de la contribuabili în diverse instrumente financiare, cu preponderenţă acţiuni şi obligaţiuni. Statistic vorbind, 34 de ani este o perioadă îndelungată de timp care permite comparaţia obiectivă a performanţei diferitelor fonduri de pensii. Luînd cazul SUA, putem spune că un dolar investit în anul 1980 într-o pensie concentrată numai pe obligaţiuni ar fi devenit 5,3 dolari la finalul anului 2013, după ajustarea pentru rata inflaţiei. Un dolar investit, pe aceeaşi perioadă, în acţiuni ar fi devenit 12,1 dolari. Astfel, fondurile de pensii care au investit în obligaţiuni şi acţiuni SUA, în aceşti ultimi 34 de ani, au oferit beneficiarilor un randament pozitiv, mai ales fondurile de acţiuni. Din această perspectivă se poate spune că sistemul de pensii private a contribuit la bunăstarea contribuabililor.

Problema de fond rămîne însă faptul că nu putem niciodată extrapola trecutul cu încredere totală, şi faptul că un dolar a devenit 5,3 dolari prin investiţia într-un fond de obligaţiuni, în ultimii 30 şi ceva de ani, nu prezintă nici o garanţie că un dolar investit acum va avea acelaşi randament în următorele trei decade. Acesta este un avertisment obiectiv repetat de-a lungul timpului, de la marele matematician Leibniz, în secolul al XVII-lea, şi pînă la economiştii zilelor noastre. Privind către viaţa de după pensionare, oamenii au o nevoie psihologică de siguranţă şi certitudine, nu de probabilităţi date de experienţa trecutului, trecut care poate se repetă, sau poate nu, sau poate se repetă, dar nu la fel. 

a consemnat Stela GIURGEANU 

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Învățături fără dezvăț
Trăim o vreme în care toți credem cu tărie că educația este esențială.
p 10 credit C  Hord jpg
p 11 credit C  Hord jpg
Pedagogia juridică între învăț și dezvăț
Avizele Consiliului Legislativ, în măsura în care ar fi urmate, sînt o bună premisă pentru creșterea calității legilor adoptate de Parlament.
p 13 credit C  Hord jpg
Seducția. Didactica nova?
Profesorul trebuie să fie el însuși seducător.
p 14 credit C  Hord jpg
Nu mai mîngîiați cercul!
Orice rol este făcut dintr-o continuă modelare a sensibilităţii interioare.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Jurnal de glande și hormoni
Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.
DS jpg
Minunatele isprăvi ale Adrenalinei (basm suprarenal)
Avea în ea atîta energie fata asta cît să transforme repausul într-un motor puternic.
640px Human mind, Human Universals png
p 11 sus jpg
Despre iubire, cu rigla si compasul. O încercare de endocrinologie euclidiană
Omul de știință stă drept, rezistă seducției misterioase și pune problema clar: în ce constă chimia acestei biologii?
p 12 sus jpg
Despre iubire și alte droguri
Iubirea romantică motivează o serie nesfîrșită de alegeri individuale și joacă un rol fundamental în elaborarea planurilor noastre de viață.
p 13 Hans Holbein, Henric al VIII lea WC jpg
Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci.
640px Bloodletting 1 298x300 jpg
Profilul hormonal
Hormonii îți schimbă comportamentul sau comportamentul îți modifică profilul hormonal?
All Art is Erotic (Unsplash) jpg
Avem erotism în arta românească?
Cum rămîne totuși cu senzația că eroticul și erotismul au ocolit arta românească?
E cool să postești jpeg
Logica bunului-simț
De ce este logic să avem bun-simț chiar într-o societate care își pierde din ce în ce mai mult această noțiune?
p 10 jpg
Drumul în sus
E adevărat că bunul-simț nu poate fi construit fără simțul comun.
Agnès Varda (Guadalajara) 18 cropped jpg
Cum tratăm mitocanii
Într-o lume a asertivității, a agresiunii și-a violenței, tandrețea și compasiunea și-au pierdut întrucîtva din valoare.
p 11 jpg
Zigzag despre bun-simț
Deformația profesională mă face să fiu un observator sensibil la manifestările bunului-simț sau ale absenței acestuia.
p 12 jpg
p 13 sus jpg
Bunul-simț al bunelor simțuri
Bunul-simț apare astfel, în această lumină, ca avînd și o dimensiune politică.
p 14 WC jpg
O masă cu bune maniere
Obiceiul însă ar merita să fie menționat în codul bunelor maniere din întreaga lume: conexiunile reale nu se cronometrează.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Trecutul a ajuns la destinație
De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis.
Charles de Gaulle International Airport in France jpg
„Hoarding” emoțional
Strîng și împachetez discuții, situații, gesturi și chipuri.
Vegetarian Sushi Maki roll jpg
Dropii, zimbri sau bouri. I-am mîncat
Poate îmbucurarea papilelor gustative o să fie o apucătură desuetă.
969 11 VladStroescu jpg

Adevarul.ro

Volodimir Zelensky FOTO Profimedia
The Economist: Încercările armatei ucrainiene de a ocupa Crimeea ar putea duce la disensiuni serioase între Zelensky și liderii occidentali
Revista britanică a relatat că Occidentul se teme de o escaladare a conflictului în cazul unei ofensive a Forțelor Armate ale Ucrainei în Crimeea și de posibila utilizare a armelor nucleare de către Federația Rusă, ca răspuns.
vaccin covid foto Pixabay
COVID-19. Unde putem face vaccinul bivalent în România
La finalul săptămânii trecute a sosit în România vaccinul anti-COVID bivalent, care în statele din Vest se administrează încă din septembrie.
Zimbru Romsilva jpg
Un zimbru impunător, filmat la masă într-o pădure din Parcul Natural Vânători Neamț VIDEO
Cel mai mare mamifer terestru din Europa, zimbrul, are în Parcul Natural Vânători Neamț toate condițiile de hrană și adăpost. Este „la el acasă”, după ce specia a fost reintrodusă în urmă cu câteva decenii.

HIstoria.ro

image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.
image
Cucerirea Vidinului, cea mai puternică fortăreaţă otomană de pe Dunăre
La începutul lunii mai 1877, Armata Română s-a concentrat în Oltenia pentru a împiedica manevrele otomane și a ține sub control cetatea Vidin, cea mai puternică fortăreață turcească de pe Dunăre.
image
Războiul Fotbalului: Meciul care a declanșat conflictul armat dintre El Salvador și Honduras / VIDEO
În istorie sunt consemnate tot felul de conflicte, pornind de la motive mai mult sau mai puțin întemeiate: pentru teritorii, pentru bogății, pentru glorie, pentru onoare, pentru amor... Iată însă că atunci când două națiuni sud-americane, Salvador și Honduras, au ajuns să se războiască, printre motivele conflictului s-au regăsit și niște partide de... fotbal.