Cîntăreţele şi cinematograful

După ce presa tabloidă a ultimilor ani a mototolit şi a compromis în fel şi chip noţiunea de „divă“, aplicînd prea lesne această etichetă oricînd şi oricui, o scurtă evocare a ceea ce desemna termenul în România anilor ’70-’80 ne readuce în minte o mulţime de momente mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin demodate, dar toate fermecător melancolizante, din vremurile în care divele noastre muzicale pătrundeau în lumea filmului.

Considerat o supapă, un minimum de divertisment creat, desigur, cu permisiune „de sus“, pentru oamenii muncii, filmul muzical românesc a avut parte de porţia sa de vedete. Debutante sau experimentate, cîntăreţele noastre de muzică uşoară aveau, toate, fascinaţia cinematografului. Voiau să facă mai mult, să se vadă pe marele ecran, să joace în filmele atrăgătoare ca un magnet, prin expunerea maximă şi prestigiul cultural pe care-l ofereau. Fenomenul exista, de altfel, dintotdeauna, în lumea muzicală, nu doar în România şi nu doar în acei ani…

Cîntecul unei zîne cinematografice

Margareta Pâslaru a fost cîntăreaţa cea mai răsfăţată de cinema. După ce, în 1964, însuşi Liviu Ciulei o distribuise în rolul lui Polly Peachum din Opera de trei parale şi fusese considerată revelaţia unui spectacol antologic, a avut trei melodii de succes („Marea mea iubire“, „Şi tu îmi placi“, „Unde eşti?“) şi o interpretare apreciată în coproducţia Tunelul, care i-a adus diploma de debut în cinematografie, la Festivalul Naţional al Filmului „Pelicanul de aur“, de la Mamaia. Tot ea a fost şi protagonista a două filme cenzurate aiuritor. În primul, Un film cu o fată fermecătoare, Margareta, pentru care fusese conceput rolul, a fost cuceritoare. Filmul a rulat însă mai puţin de două săptămîni, după care a fost scos de pe ecrane, nu din cauza cenzurii, ci a cronicilor „devastatoare“. Aşa cum scrie Cristian Tudor Popescu în cartea sa Filmul surd în România mută, a fost „poate cel mai pe nedrept interzis film românesc“. Al doilea film, Împuşcături pe portativ, în care Margareta cînta nevinovatul „Raţa“, primul twist ajuns la noi, a stîrnit, şi el, reacţii indignate. Aşa cum aflăm tot din cartea de mai sus, în cadrul uneia dintre celebrele şedinţe ale CC al PCR din 1968, dedicate cinematografiei, un tovarăş a intervenit drastic: „Filmul Împuşcături pe portativ îşi propune să lanseze pe scară mondială un dans «raţa», ca şi cum acesta ar fi un mesaj păsăresc al dansului din România. Aceasta face un prost serviciu ţării şi folclorului, contrazicînd sensul nobil şi poetic al dansului şi muzicii de inspiraţie naţională.“ Margareta Pâslaru a mai apărut în Gloria nu cîntă, într-un rol episodic pe care l-a adorat pentru ironia lui – o frizeriţă care îi dădea replici inepte personajului interpretat de Toma Caragiu. A cîntat melodia lui Ion Cristinoiu „Pe Marea Neagră“ (numită, în original… „Mediterana“) în B.D. la munte şi la mare şi „Melodii, melodii“ în filmul omonim, încercînd şi rolul episodic al unei ţărănci în filmul Clipa. Însă rolurile pentru care va rămîne în memoria publicului sînt cele din filmele Veronica şi Veronica se întoarce, în care a fost Zîna cea bună, Educatoarea şi Împărăteasa furnicilor (cine nu-şi aminteşte „Cîntecul trăistuţei“…). După 1981, cînd a plecat din ţară, orice referire la ea a fost strict interzisă, „Veronicile“ nu au mai fost difuzate, iar numele i-a fost tăiat pînă şi de pe genericul serialului de animaţie Mihaela, a cărui muzică o compusese…

Filmul a fost visul lor. Şi totuşi…

Anda Călugăreanu a fost unul dintre cele mai mari talente ale noastre, repertoriul ei cuprinzînd folk, cover-uri şi numeroase piese în limba franceză (pentru care a fost admonestată de Adrian Păunescu, la Cenaclul Flacăra, unde interpreta cîntece compuse de ea). A strălucit în emisiunile de televiziune ale lui Alexandru Bocăneţ şi Valeriu Lazarov – formînd un trio de excepţie cu Florian Pittiş şi Dan Tufaru, şi un duet extraordinar cu Toma Caragiu. Visul ei cel mare a fost să fie actriţă, însă, deşi publicul o adora deja, a intrat la IATC abia în 1984, după ce fusese respinsă în mod repetat, sub pretextul că era prea mică de înălţime. În cinema, a avut succes cu rolul Oachi din filmul pentru copii Maria Mirabela, în care cînta simpaticul „Ce bine e, ce bine“. Un rol excelent a făcut în filmul Adei Pistiner Stop-cadru la masă, după ce jucase în Bietul Ioanide, alături de o distribuţie impresionantă. A apărut în comedia Secretul lui Nemesis şi a fost vocea unui D’Artagnan animat în Uimitoarele aventuri ale muschetarilor. Ultimul ei rol a fost tot Oachi, în Maria şi Mirabela în Tranzistoria.

Corina Chiriac, fiica profesoarei de pian Elisabeta Chiriac şi a compozitorului Mircea Chiriac, a fost o apariţie scenică întotdeauna rafinată şi o voce de mare forţă a acelor ani. A urmat IATC-ul şi a debutat la Teatrul de Comedie din Bucureşti. În film însă nu a jucat foarte mult, comparativ cu evoluţia sa muzicală şi cu succesele din televiziune. În 1971, a fost distribuită în primul serial TV românesc, Muşatinii, ecranizare a trilogiei lui Barbu Delavrancea. A fost cîntăreaţă în Cu mîinile curate, spioană în comedia Aventuri la Marea Neagră şi din nou cîntăreaţă în serialul TV Domnişoara Nastasia. A jucat un rol episodic în Roşcovanul şi a fost o poştăriţă în filmul muzical de televiziune Un trio formidabil.

Flori, fete, filme, cîntăreţe…

Deşi fotogenia deosebită o recomanda pentru marele ecran, Angela Similea a apărut rar în cinema. A cîntat într-un film muzical care îmbina mai multe basme româneşti, Rămăşagul, în comedia muzicală O zi la Bucureşti şi a interpretat o romanţă în coproducţia româno-poloneză Trenul de aur. A jucat cu mare succes pe scenă, în music-hall-urile Corina, Fratele meu, Charles şi Adio, femei. Printre momentele sale cele mai reuşite rămîn duetele cu Florin Piersic în mai multe emisiuni TV din anii ’80 şi apariţia în coproducţia TV româno-olandeză Totul e posibil în joc.

Mirabela Dauer n-a apărut în filme, dar a cîntat pe coloana sonoră a unora dintre ele – piese precum „Nu uita, vîntule“, în Buletin de Bucureşti, şi „Un petic de cer“ (pe genericul final al filmului omonim). „Dac-ai şti cît te iubesc“, piesa interpretată în Rămăşagul, în duet cu Aurelian Andreescu, a fost unul dintre marile hit-uri ale acelor ani.

Aura Urziceanu, care cînta extraordinar jazz într-o Românie în care prea puţini pricepeau ce înseamnă el, a interpretat fermecătoarea piesă „Iubirea noastră“, a lui Richard Oschanitzky, pe versurile lui Teodor Pîcă, pe coloana sonoră a filmului Paraşutişti, şi o altă piesă foarte bună, „O dublă stea“, compusă de Adrian Enescu, pe coloana sonoră din Racolarea.

Dida Drăgan a avut o singură piesă, „Rug“ – de o sensibilitate specială –, pe coloana sonoră a filmului Un echipaj pentru Singapore.

După ce compusese muzica filmului Raliul, talentatul Florin Bogardo a fost solicitat cu piese pentru filmele Liceenii şi Extemporal la dirigenţie, pe care le-a cîntat în duet cu Stela Enache. Piesa „Ani de liceu“, devenită peste noapte un succes în rîndul adolescenţilor, a fost considerată în epocă cea mai modernă muzică realizată în România, cu ajutorul keyboard-urilor, utilizate pe vremea aceea doar de Adrian Enescu.

Fără să avem o tradiţie în filmul muzical, fără să putem măcar visa la un Hello, Dolly, la filme precum All That Jazz, Funny Girl, Can-Can, A Star Is Born, Cabaret sau Sweet Charity, fără să avem o Nancy Sinatra, o Shirley Bassey sau o Tina Turner, cîntînd pe coloana sonoră a seriei „Bond“, într-o epocă în care cinematograful se dorea epopee naţională, iar singurele cîntece admisibile erau închinate partidului, am avut, totuşi, vedete care au animat existenţa atît de monotonă a acelor ani, entuziasmînd şi bucurînd publicul. Şi chiar dacă, în cele mai multe cazuri, filmele în care au cîntat sînt astăzi desuete, cîntecele lor şi-au păstrat în mod emoţionant farmecul, prospeţimea şi armonia care le-au făcut pe atunci să fie celebre şi atît de iubite.

Andreea Chiriac Hentea este critic de film.