Se pare că, pe termen scurt, România a îndepărtat pericolul colapsului sistemului de pensii. Pensionarii de azi pot sta liniştiţi. Pe termen mediu şi lung, sustenabilitatea acestuia este pusă în discuţie, pensionarii de mîine trebuie să fie atenţi. Pe fondul unei rate de ocupare a forţei staţionare, pe fondul îmbătrînirii rapide a populaţiei şi a unei involuţii demografice ce se anunţă dezastruoasă (INS ne spune că populaţia va scădea pînă în anul 2060 cu aproximativ şapte milioane), sistemul de pensii nu va mai reuşi să ofere protecţia socială necesară viitorilor pensionari şi va deveni o piatră de moară de gîtul economiei (afectînd investiţiile în sectoare productive şi crescînd fiscalitatea).

Perspectiva demografică a României este proastă. Pierdem masiv populaţie activă prin migraţie. Din anul 1990, am pierdut aproximativ două milioane de oameni activi. Dacă acest ritm se va menţine, contributorii se vor reduce disproporţionat cu beneficiarii, iar sustenabilitatea va fi afectată. Mecanic (excluzînd migraţia), sistemul de pensii se prefigurează sustenabil pînă la nivelul anului 2030. Una dintre cauze este că speranţa de viaţă în România este încă mică – numărul de ieşiri (decese) este mare. Efectul migrator e greu de estimat pe termen lung/mediu, fiind foarte dependent de factori exogeni: conflicte, calamităţi, tendinţe globale. În orice caz, dacă România se va transforma din ţară de tranzit în ţară de destinaţie (ceea ce pare improbabil, chiar şi pe termen mediu), forţa de muncă va veni, cel mai probabil, din Asia sau din Africa.

Pe piaţa muncii, situaţia este staţionară: de ani buni, rata de ocupare se înscrie în aceiaşi parametri; nu generăm locuri de muncă şi sîntem încă departe de ţintele din strategia UE 2020.

Sistemele de pensii sînt rezultanta tensiunii dintre echitate şi sustenabilitate şi reflectă opţiunile politice ale guvernanţilor. Cînd echitatea socială este favorizată, bugetele statelor sînt afectate (procentul mare de cheltuieli din PIB poate inhiba creşterea economică), iar cînd sustenabilitatea este pusă pe prim-plan, acest fapt poate avea consecinţe sociale grave.

Cu toate acestea, în jurul anului 2030, sistemul de pensii, în forma sa actuală, îşi va atinge limitele şi este posibil ca, în lipsa unor schimbări care să intervină în dinamica demografică şi economică curentă, să nu fie suficient pentru ca statul să poată asigura pensii adecvate aşteptărilor populaţiei. Dacă procentul contribuţiilor va rămîne constant şi piramida demografică – inversată (baza formată din beneficiari fiind sus, iar vîrful reprezentat de contributori fiind în jos), fondul de pensii de tip pay as you go (PAYG – bazat pe solidaritatea între generaţii) va intra automat în deficit.

În acest moment, sistemul de pensii nu se autosusţine complet. Transferăm de la bugetul de stat aproximativ 2,5% din PIB. De curînd, Guvernul Ponta se lăuda că a împrumutat bani cu o dobîndă mică, pentru a acoperi tocmai acest deficit care s-a permanentizat deja. Dacă procentul s-ar ridica spre 3%, pot apărea probleme serioase de echilibru (cu efecte ce vor fi resimţite în economie – creşterea fiscalităţii, reducerea investiţiilor etc.), iar dacă ar ajunge spre 4%, echilibrul ar fi pierdut, iar economia ar imploda.

Schimbările necesare sînt structurale şi depăşesc instrumentele de gestiune propriu-zisă a unui sistem de pensii: pentru a asigura un sistem de pensii adecvat, pe termen lung, avem nevoie de (1) avansuri în productivitatea muncii, (2) creşterea ratei de ocupare/a populaţiei active, (3) politici de imigraţie atractive (aceasta din urmă nu este o măsură populară, mai ales dacă presupune atragerea unor populaţii cu origini îndepărtate geografic).

Decidenţii şi experţii în sisteme de pensii pariază pe efectul de cohortă: practic, se aşteaptă de la generaţia tînără să fie mai productivă decît cea vîrstnică. Nu neapărat să muncească mai mult, dar să fie mai productivă: cohortele noastre sînt diferite de cohortele părinţilor noştri. În prezent, proactivitatea este mai mare, iar generaţiile active de astăzi sînt nevoite să rămînă în activitate mai mult timp.

Economisirea – economisirea din timp – este o componentă extrem de importantă a sistemelor de pensii, pentru ca acestea să nu devină majoritar dependente de transferuri de la bugetul de stat şi să afecteze, astfel, buna funcţionare a altor sisteme (sănătate, mediul economic etc.). Pe termen mediu, trebuie să facem simulări şi să găsim răspunsuri la următoarele întrebări: Care este limita suportabilităţii transferurilor? Care sînt principalele tendinţe pe piaţa ocupării? Ce putem face pentru a corecta tendinţele demografice dezastruoase? Ce soluţii mai avem la dispoziţie?

Dar cum să economisim? Să avem în continuare încredere în stat (economisire colectivă, forţată) sau să ne luam soarta în propriile mîini? Aici am o mare dilemă: dacă transmitem mesajul că nu trebuie să ne mai punem speranţa în stat (influenţîndu-i pe unii să plătească contribuţii minime sau să se eschiveze de la plăţile către sistemul de pensii), atunci contribuim noi înşine la subminarea sistemului de pensii de stat. Dacă nu-i avertizăm pe oameni din timp că s-ar putea ca pensia să nu le ajungă la bătrîneţe, atunci nu vor căuta soluţii individuale de economisire (investiţii în proprietăţi, sisteme facultative de pensii, conturi bancare proprii etc.) şi e posibil ca generaţia mea, generaţia decreţeilor – cei aflaţi acum în jurul vîrstei de 35-40 de ani – să aibă probleme serioase după anul 2030, cînd vor ieşi la pensie.

Victor Giosan (expert afiliat CRPE), vorbea în studiul publicat anul acesta „Alternative şi compromisuri în sistemul românesc de pensii pentru următorii 20 de ani“ despre un acord implicit de neabuzare şi raţionalitate a sistemului (această abordare este funcţională în sistemele puternic protective, cum sînt cele din ţările nordice): generaţia activă de astăzi este de acord să plătească pentru sistemul de protecţie, în măsura în care generaţia nonactivă de azi nu abuzează de acest fapt, astfel încît să nu se creeze dezechilibre majore care să împiedice generaţia viitoare activă să poată susţine financiar sistemul, şi generaţia activă de astăzi să se trezească în afara consensului social iniţial – cu alte cuvinte, păcălită.

La început, mi s-a părut o abordare prea raţională, crezînd că generaţiile din România sînt incapabile de altruism şi îşi văd doar propriul interes imedit. Am greşit. După ce le-am explicat oamenilor în cadrul unui exerciţiu deliberativ (juriu cetăţenesc, organizat de CeRe), făcut după toate reţetele sociologice de reprezentativitate, am fost uimit să constat că oamenii de toate vîrstele înţeleg constrîngerile de toate felurile (bugetare, demografice etc.), iar recomandările lor se îndreptau către o abordare prudentă, apropiată de cea impusă de guvernele PDL şi continuată de guvernele USL şi USD. (Mai multe detalii despre subiect găsiţi pe http://www.crpe.ro/sistemul-de-pensii-alternative-si-compromisuri.)

Tot ce trebuie să faci este să îţi iei timp şi să le explici, pe înţeles, oamenilor dispuşi să te asculte.

Ciprian Ciucu este director de programe al Centrului Român de Politici Europene.

Foto: V. Dorolţi