Costurile opţiunii non-Occident

În vreme ce entuziasmul integrării în UE s-a cam spulberat din cauza crizei care a acoperit aproape toată perioada postaderare, politicienii populişti oferă publicului gură-cască un nou „model“ social şi economic: abandonarea tăcută a Occidentului şi găsirea unor soluţii „alternative“, precum relaţiile mai strînse cu China sau Rusia, care să aducă investiţii şi să umple miraculos buzunarele unei populaţii sărăcite, în caz că Occidentul ne părăseşte, exasperat. Că nu e un scenariu fantezist, o arată evoluţiile schiţate de guvernul Orbán în Ungaria vecină. În realitate, avem aici de-a face cu o falsă dilemă: UE şi SUA nu ne împiedică nici acum să atragem investiţii din Rusia sau China, în aceleaşi condiţii în care joacă pe piaţă şi companiile europene sau americane. Opţiunea pe care o prezintă politicienii – „dacă nu ne vrea Occidentul, atunci ne vrea Orientul“ şi „n-avem nevoie să ne vindem ţara UE sau SUA“ – e doar o escamotare pentru public a consecinţelor dezastruoase pe care le-ar avea încălcarea regulilor statului de drept, explozia corupţiei şi eliminarea anticorpilor din justiţie, un risc real anul acesta din cauza marilor dosare de corupţie ajunse la scadenţă. Regulile pe care le impun UE şi SUA, ţinînd de continuarea luptei anticorupţie, sînt în beneficiul nostru, nu al lor. Renunţarea la direcţia occidentală cu tot ce presupune ea – adică nu în viziunea „meniu“ pe care o înţeleg unii: noi alegem doar ce vrem din UE, anume fondurile, şi lăsăm în farfurie statul de drept – ar avea consecinţe grave, atît economice, printr-un posibil boicot, cît şi prin faptul că, din abandonarea anticorupţiei „impuse din afară“, principalii pierzători sîntem noi, „cei 99%“.

● Ce ne dorim noi, de fapt? Un sondaj recent arată că aproape jumătate din români (45%) regretă comunismul. Un asemenea rezultat pare să sugereze că românii s-au săturat de o tranziţie care nu se mai sfîrşeşte şi ar dori mai curînd întoarcerea la un regim autoritar şi o economie centralizată, pe care şi le amintesc romanţat din tinereţe. De fapt, oamenii sînt parţial dezamăgiţi că România nu avansează pe măsura aşteptărilor de la începutul unei tranziţii dureroase: am ajuns, cu chiu, cu vai, în UE de şapte ani, dar tot nu trăim ca în Germania. Cu toate acestea, este esenţial să nu uităm de unde am pornit în 1989, realmente: de la binecuvîntările nesfîrşitului stat la coadă, ale frigului şi ale tăierii de curent; şi, că, de fapt, noi ne-am dori ca, în anii aceştia, să ardem etape de modernizare, prin care alte ţări au trecut în cîteva decenii, un lucru dificil şi ambiţios, şi care va mai dura mulţi ani de acum încolo, dar care nu e imposibil.

Lăsînd la o parte percepţia subiectivă a lui „înainte era mai bine“, realitatea e că, în ciuda unei tranziţii dureroase în anii ’90, standardul nostru de viaţă s-a îmbunătăţit substanţial. De pildă, PIB-ul pe cap de locuitor s-a dublat între 1992 şi 2008, iar numărul de autoturisme a crescut de 3,6 ori din 1990 pînă azi (după o analiză a Consiliului Concurenţei). În Bucureşti, ne apropiem de media europeană la ambii indicatori. Ar fi nedrept să spunem că nu o ducem mai bine decît înainte, cînd, în propriul apartament, cu greu se mai poate găsi vreun obiect dinainte de 1989 care să nu fi fost înlocuit între timp cu unul mai modern, mai puţin urît şi mai funcţional. Bunurile noastre sînt cumpărate dintr-o piaţă liberă; înainte de ’89, un televizor color cu 100 de canale sau o mobilă de culoarea dorită nu s-ar fi găsit, nici cu bani, nici cu pile, nici cu stat la coadă. Dar n-am fi ajuns la nivelul relativ de azi de bunăstare dacă n-am fi preluat modelul capitalist liberal al economiilor occidentale, care ne-a dat alegere, economică şi politică, a deschis o piaţă, a atras investiţii. La fel, creşterea economică şi atingerea unor standarde democratice (cum ar fi libertatea de exprimare sau pluralismul politic, chiar aşa distorsionate şi abuzate cum sînt ele la noi) n-ar fi fost posibile dacă ne-am fi izolat şi nici dacă ne-am fi îndreptat spre modele autoritare tip Rusia sau China. Că există o legătură directă între modelul capitalist şi democratic occidental, pe de o parte, şi dezvoltare economică, pe de altă parte, o putem observa uitîndu-ne la ţările din jur. Între vecinii noştri, cu cît s-a mers mai repede spre Occident şi valorile sale, şi cu cît desprinderea de influenţa estică a fost mai rapidă, cu atît şi evoluţia economică şi democratică a ţării respective a fost mai spectaculoasă. Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, statele baltice, Slovenia, mai angajate pe drumul reformelor şi pe tranziţia rapidă spre economia de piaţă, nu au irosit primii şapte ani ai tranziţiei ca România, Bulgaria sau Albania şi au intrat în UE cu trei ani mai devreme decît noi, rămînînd şi azi cu un avans economic consistent faţă de noii intraţi.

În acest timp, Ucraina, Moldova, Caucazul de Sud, Serbia, Albania etc. rămîn cu decalaje importante faţă de statele dezvoltate şi cu probleme majore de funcţionare atît a economiei, cît şi a statului de drept. Mai mult, pentru cine a simţit-o pe pielea lui, în regiunea noastră, opţiunea Occident vs Rusia e deseori alegerea dintre libertate şi şantaj, mai brutal sau mai cu fereală. Occidentul niciodată nu şantajează, nu forţează o ţară să-şi schimbe priorităţile, prin ameninţări; Rusia însă ameninţă cu sancţiuni economice de fiecare dată cînd cineva din zona pe care o percepe ca fiind „sub influenţa sa“ vrea să-şi sporească legăturile cu Occidentul, fără permisiune prealabilă (a se vedea povestea Moldovei cu vinurile, a Lituaniei cu laptele, a Ucrainei şi a altor ţări din Estul Europei cu gazul). Cu Occidentul, opţiunea de a avea relaţii economice şi politice e consensuală. Vrei să intri în rîndul ţărilor dezvoltate şi democratice şi să faci afaceri cu ele, trebuie doar să îndeplineşti nişte principii, aceleaşi pentru toată lumea, şi care nu se schimbă în timp (de pildă, respectarea drepturilor omului, minime standarde economice, reciprocitate în relaţiile comerciale). Cînd am negociat să intrăm în UE, a fost că am vrut noi şi a fost în beneficiul nostru să aderăm la un set de principii democratice şi la economie şi circulaţie liberă; nu ne-a strîns nimeni cu uşa, ameninţîndu-ne că altminteri ne ţine în frig. „Condiţionalităţile“ negociate cu UE înainte de aderare nu sînt în „beneficiul Uniunii“ şi în „detrimentul nostru“, ci, dimpotrivă, sînt angajamente de respectare a unor reguli elementare, democratice, de piaţă liberă, de stat de drept, din care, în primul rînd, publicul iese în cîştig. Tocmai din cauză că este consensuală, liberă, orientarea către Occident nu înseamnă exclusivitate: numai Rusia, în regiunea asta, gîndeşte în termeni de „cine nu este cu mine este împotriva mea“. În calitate de membru UE, nu forţează nimeni Guvernul României să nu încheie acorduri, înţelegeri, afaceri, şi cu state ca Rusia şi China, sau cu firme de acolo. Doar că aceste înţelegeri trebuie să fie complementare, nu alternative, şi trebuie să respecte regulile la care ne-am angajat, adică, de pildă, fără distorsionarea concurenţei care să dezavantajeze firmele europene în piaţa unică. Nu putem da ajutor de stat unei firme din China, şi nici nu putem construi vreun monopol Gazprom în vreun colţ din piaţa unică de energie. Este evident că am ieşit în cîştig din orientarea către Occident, şi am fi ieşit şi mai bine, dacă n-am fi şovăit, pînă spre sfîrşitul anilor ’90, cu reforme la jumătate.

Azi, România este foarte integrată economic cu Occidentul şi economia românească pur şi simplu nu ar putea funcţiona dacă relaţiile comerciale cu ţările occidentale ar fi perturbate. Aproximativ 80% din relaţiile comerciale internaţionale (importuri şi exporturi) sînt cu ţări din Occident (UE, SUA, alte ţări europene non-membre, cu excepţia Rusiei) şi, în ciuda impresiei generalizate de „invazie de produse din China“, datele statistice oficiale arată că doar 13% din importuri (şi 7% din exporturi) sînt cu Asia. Mai mult decît atît, e importantă şi structura exporturilor: cel al României către UE este mai sofisticat industrial decît exporturile noastre în general. Asta, că tot se plîngea publicul că exportăm prea multe minerale şi materii prime neprelucrate, cu valoare adăugată mică; dacă aşa o fi, nu cu UE ieşim în pierdere la acest capitol. Dacă în medie (conform Eurostat) aproximativ 50% din exporturile noastre totale sînt produse manufacturate, echipamente, utilaje, maşini de transport, în relaţia cu UE ponderea acestor bunuri variază între 70-74%. Cu alte cuvinte, cazul României infirmă spectaculos ideile naiv-spontane sau pe cele mai elaborate, bazate pe teoriile dependenţei (tip hegemon/periferie) cum că integrarea comercială cu state sau regiuni avansate economic te „încuie“ într-o structură defavorabilă de producţie ieftină, adică în subdezvoltare. În realitate, s-a întîmplat exact opusul. Deschiderea graniţelor Occidentului pentru libera circulaţie a forţei de muncă a contribuit şi ea enorm la creşterea nivelului de bunăstare şi la deschiderea ţării către valorile occidentale. Se estimează că există aproape 3 milioane de români care lucrează în Occident, păstrează legătura cu familia şi trimit bani acasă: înainte de criză, în 2008, sumele din astfel de transferuri depăşeau 5 miliarde de euro pe an, din care 70% numai din Spania şi Italia (criza a înjumătăţit sumele, dar ele reprezintă în continuare o sursă importantă de acoperire a deficitului de cont curent). Aceşti oameni aduc în ţară nu doar bani, ci şi idei şi atitudini noi. În ceea ce priveşte investiţiile străine directe, din soldul de aproximativ 60 de miliarde de euro de la sfîrşitul lui 2012, peste 98% (!) sînt investiţii din ţări occidentale. Nici Rusia, nici China nu se găsesc în primele 30 de ţări de origine pentru investiţiile străine în România, deşi nu le-a oprit nimeni să investească pînă acum, dacă doreau. În loc de asta, plutonul e condus detaşat de Olanda, care, culmea, se întîmplă să fie principalul adversar al intrării României în Schengen. Ceea ce spune multe: cu siguranţă că, economic, Olanda (cu aproape un sfert din totalul investiţiilor străine directe din România) ar avea tot interesul pentru propriile firme să intrăm odată în Schengen; dar îndeplinirea standardelor de stat de drept este o chestiune atît de importantă pentru clubul select al statelor membre, încît merită costurile non-integrării în Schengen, pe care le suportă propriile firme. La fel, Germania şi Franţa, alte două oponente ale integrării României în Schengen, sînt şi ele în top 5 investitori străini.

Cu alte cuvinte, viziunea mercantilist-îngustă, conform căreia lumea occidentală se conduce doar după interese materiale meschine, se infirmă şi în această privinţă. Companiile occidentale serioase (fie ele mari sau IMM-uri) vin însă nu doar cu bani, ci şi cu o practică diferită de a face afaceri, cu reguli de guvernanţă corporativă; în calitate de outsider-i, de noi intraţi în piaţă şi mai puţin conectaţi, pot chiar strica regulile jocului pentru şmecherii locali, cărora le fac concurenţă şi contribuie la curăţarea mediului de afaceri autohton. Astfel, în anumite sectoare, de pildă, sectoarele avansate tehnologic sau sectorul financiar bancar, în structura acţionariatului, majoritari sînt investitorii străini; dacă aceştia funcţionează în condiţii concurenţiale, fără relaţii speciale cu statul, devine în interesul lor să se întărească şi reglementatorii, pentru reguli egale pentru toată lumea, şi sectorul începe să funcţioneze sustenabil, ca în cazul sectorului bancar după anii 2000. Nu în ultimul rînd, aderarea la UE ne-a adus şi bani europeni pentru infrastructură, şi recuperarea decalajelor, granturi UE sau împrumuturi avantajoase de la BERD şi BEI – chiar dacă nu i-am cheltuit cum trebuie. Din cei 500 de kilometri de autostradă pe care, de bine, de rău, îi avem în sfîrşit, peste 90% s-au (re)construit din aceşti bani, nu de la bugetul nostru, lucrîndu-se cît de cît după reguli europene. La fel, faptul că am respectat nişte proceduri de bună guvernare fiscală şi de minime reforme administrative, în acord cu donori internaţionali (UE, FMI, Banca Mondială), a ţinut banii băncilor în ţară şi a dat şansa Guvernului să se împrumute ieftin şi pentru un deficit mai mic, evitîndu-se derapaje macroeconomice majore în timpul crizei; pe scurt, s-a evitat falimentul sistemic.

● Ce ni se cere? Pe scurt, partenerii noştri occidentali cer lucruri care sînt, fără excepţie, în primul rînd în beneficiul nostru: corupţii să nu ne fure banii, nici pe ai noştri, nici pe ai donorilor occidentali; echilibrele macro să respecte aritmetica, adică să nu explodeze vreun deficit, inflaţie, şomaj mai încolo; pieţele să funcţioneze după reguli obiective, nediscriminatorii, transparente; iar statul să-şi întărească instituţiile care asigură că regulile acestea se respectă şi după ce nu mai stă Vestul cu nuiaua pe noi. Absolut toate aceste reguli sînt în beneficiul cetăţeanului român, nu al „Vestului“; prin asta nu ne vindem ţara unor interese obscure antinaţionale. Sînt în interesul nostru şi lovesc uneori dur în interesele personale sau de grup ale politicienilor. Ca urmare, aceştia vor să ne convingă, de fapt, că protejarea propriilor clienţi şi promovarea a tot felul de idei heterodoxe sînt acte de patriotism şi demnitate naţională.

● Adevăratele opţiuni nucleare. Ca urmare, costurile luptei anti-anticorupţie, chiar în spatele pretextului de a prefera Rusia şi China, Occidentului, pot fi uriaşe. Pe de o parte, România nu poate fi abandonată uşor, din cauza intereselor strategice americane şi a riscului de contagiune în ţări crezute pînă de curînd democratice, dar care se dovedesc vulnerabile (Ungaria, Bulgaria, Grecia). Există riscul ca derapajele politice majore – tendinţe autoritariste şi iresponsabilitate fiscală – să se extindă în toată regiunea. Chiar în condiţiile în care Occidentul are şi alte probleme decît România (Siria, Ucraina, alegeri europene, alunecarea Ungariei pe panta dictaturii, deteriorarea democraţiei în Bulgaria etc.), nu va trece cu vederea abaterile din România atît de uşor, tocmai din cauza instabilităţii din zonă, pentru care nimeni nu are nevoie de o problemă în plus. Există multe sancţiuni şi instrumente pe care UE le-ar putea folosi, la o adică, deşi ele nu sînt formalizate în documente, dincolo de greu-aplicabila „opţiune nucleară“ a suspendării votului României din Consiliu, despre care puţină lume ştie exact ce înseamnă şi ce efecte are. Oricum, nici aceasta n-ar conta prea mult în campaniile electorale naţionale şi nici nu-i va intimida pe politicienii hotărîţi să scape de puşcărie cu orice preţ. Există, însă, alte arme pe care le-ar putea folosi UE: de pildă, tăierea banilor europeni pe motiv de corupţie, ca banul contribuabilului european să nu fie irosit, o palmă teribilă în an electoral, dar justificată inclusiv prin slaba calitate a Acordului de Parteneriat respins a treia oară de Comisie. Fondurile de la UE pentru 2014 – 2020 nu sînt mici: 22 miliarde de euro în fonduri structurale plus 17,5 miliarde de euro în Politica Agricolă Comună. Apoi, în cazul în care derapajele se agravează şi Guvernul nu se ţine de promisiuni privind reforma administraţiei, nu este exclus ca acordul FMI / UE / Banca Mondială să fie rupt, ceea ce ar afecta încrederea cam zdruncinată a investitorilor străini. Acordul, o garanţie de două miliarde euro de la FMI şi două miliarde de la UE, contează mai mult pentru credibilitatea pe care o oferă în stabilitatea economică din România: de pildă, băncile străine nu-şi retrag finanţarea sucursalelor de aici, principalul sprijin al sistemului bancar, tocmai din cauza acestei încrederi. În cel mai rău caz, UE sau statele membre ar putea recurge chiar la închiderea graniţelor şi restricţii pentru lucrătorii români afară, o chestiune cu adevărat devastatoare şi care s-ar resimţi public instantaneu: dacă Spania şi Italia ar aplica o asemenea măsură drastică, am pierde imediat peste 3 miliarde de euro pe an, iar cei 3 milioane de români trimişi acasă, plus familiile lor, şi-ar exprima din plin furia la vot (sau cine ştie cum altfel). Asemenea sancţiuni ar lovi, din păcate, pe moment, foarte puternic în economia şi societatea României, însă ar putea fi adevărata „opţiune nucleară“ din mîneca Occidentului, capabilă să ne aducă pe linia de plutire dacă derapajele depăşesc orice măsură. De la un asemenea dezastru nu ne-ar putea scăpa nici măcar cele 8,5 miliarde de euro promise (neangajant) de chinezi pentru următorii ani, care ar reprezenta abia 14% din totalul investiţiilor occidentale sau transferurile de la lucrătorii din străinătate pe doi-trei ani. Pe de altă parte, vestea îmbucurătoare este şi aceea că, în ultimii ani, în România s-au mai şi consolidat nişte instituţii şi au apărut stakeholders care, deşi şi-ar dori să evite să se implice sau să iasă public cu critici la adresa Guvernului, nu mai au alternative. Este în principal situaţia mediului de afaceri, care începe să-şi dea seama că negocierile individuale şi şpaga, caz cu caz, sînt periculoase şi nerentabile într-un mediu politic instabil, în care alţii sînt marii rechini şi joacă în altă ligă. Cu cît derapajele sînt mai grave, cu atît jucătorii cinstiţi din mediul de afaceri vor fi mai afectaţi, pentru că ei produc, de fapt, ceea ce se fură: bani publici. Anul trecut, a fost pentru prima dată cînd mediul de afaceri s-a manifestat public şi tranşant împotriva deciziilor politice care lovesc în instituţiile statului de drept. În decembrie, Camera de Comerţ Româno-Americană a ieşit cu un protest împotriva mai multor acte normative ce încalcă principiile transparenţei şi consultării, inclusiv modificările la Codul Penal din „marţea neagră“. Pentru a controla abaterile de la buna guvernare cu eforturi externe şi interne cît mai mici este esenţial ca astfel de actori să sancţioneze public derapajele, forţîndu-i pe politicieni să se comporte cît de cît responsabil şi ajutînd şi Occidentul să blocheze iniţiativele distructive. Pe scurt, nu avem alternativă reală la opţiunea Vest şi, oricît de greu şi contraproductiv ar fi pentru o parte din clasa politică, trebuie să abandonăm exotismele şi să ne punem pe treabă în cadrele pe care le-am promis Europei.

Sorin Ioniţă şi Otilia Nuţu sînt membri ai Expert Forum (www.expertforum.ro). Textul de mai sus este o formă uşor adaptată a unui capitol din raportul anual al Expert Forum, intitulat „Costurile desprinderii de Occident. O evaluare pe stat de drept şi economie“. Întregul raport poate fi accesat la adresa: http://expertforum.ro/raportul-anual-2014.