România, un reality show perpetuu

Vechea strigătură din 1990 „aţi minţit poporul cu televizorul“ a devenit o biată amintire naivă. Pe atunci exista doar TVR şi grija „poporului“ (sau a unei părţi din el) era ca politicienii să nu folosească televiziunea pentru a manipula (votul, adică democraţia – tînăra şi fragila...). Acum, avem zeci de televiziuni cu difuzare naţională (şi Dumnezeu ştie cîte televiziuni locale), deci pluralism. Sîntem în UE, nu? Numai că televiziunile locale – spune un studiu realizat de Active Watch – au statutul de „aspirator al banului public, trambulină pentru cariera politică şi lăutar pentru politicieni“. Dar televiziunile „naţionale“? Situaţiunea e mai complexă. Sînt şi trambuline pentru politicieni, şi arme de luptă, şi instrumente de şantaj, şi cutii miraculoase de „distrat poporul“, şi altele. Pentru un popor care îşi ia informaţia de la televizor în proporţie de 97%, televiziunea poate fi totul. Drept pentru care, o bună parte (cea mai mare parte?...) a concetăţenilor noştri nu mai trăiesc în România, ci în reality-show-ul numit România. Televizorul le formează opiniile (sau şi le regăsesc în el, de-a gata), îi mînă la vot într-o parte sau în alta, le dă pe tavă simpatiile şi idiosincraziile. Sau îi ţine într-o supă chioară numită pretenţios talk-show, din care nu se poate extrage o minimă idee, dar menţine, prin vorbărie goală, atmosfera de ţară-iarmaroc, în care cîţiva politicieni şi „lideri de opinie“ îşi strigă marfa.

Locul special în acest iarmaroc îl deţin televiziunile „de ştiri“. Sînt multe, dar asta nu ne transformă în cel mai informat popor din Europa şi din lume. Ele sînt tribune de lansat opinii, de organizat execuţii, de spălat sau murdărit persoane publice (în funcţie de interese). Se detaşează la acest capitol, desigur, Antena 3 (patronată de Dan Voiculescu). Dacă ar fi pus în practică doar luptele politice ale patronului, ar fi avut o oarecare „logică“ (meschină, stupidă, dar orişicît...). Numai că, la acest post, s-au produs atacuri furibunde la adresa unor distinşi oameni de cultură, pe motiv că ar fi „băsişti“. Dincolo de stupiditatea de a reduce mari intelectuali la statutul de simple „anexe“ ale unui politician, limbajul calomnios, insultele, minciunile au coborît sub orice limită a acceptabilului. Divizarea unei bune părţi a societăţii româneşti în „pro şi contra Băsescu“ (semn de primitivism politic, civic şi mental) trebuie să contabilizeze la capitolul efecte (colaterale?) o producţie însemnată de murdărie verbală şi ideologică şi vina morală de a fi băgat în mintea multor oameni prostii, neadevăruri, „modelul“ unui limbaj trivial şi al ciondănelilor peste gard. Şi asta în numele „luptei politice“ – care ar fi ridicolă, demnă de impulsul „revoluţionar“ al lui Conu’ Leonida, dacă n-ar utiliza cu bună ştiinţă limbajul abject şi loviturile sub centură ale propagandei fără scrupule. Şi dacă n-ar susţine în continuare stindardul prostesc al împărţirii obligatorii a oamenilor în pro şi contra preşedintelui, după vechiul principiu stalinist „cine nu e cu noi e împotriva noastră“. (În paranteză fie spus, încheierea mandatului prezidenţial le va crea imense goluri sufleteşti şi numeroase coşmaruri celor care simt nevoia zilnic să spună ceva contra lui Băsescu: îşi vor pierde obiectul „muncii“. Dar foarte mulţi vor schimba tabăra, vor cîştiga în continuare o pîine din asta şi – nu-i aşa? – vor avea ocazia să se dea „independenţi“: ce dovadă mai bună de imparţialitate poţi găsi în presa românească decît aceea că o vreme l-ai înjurat iraţional pe unul şi apoi te-ai apucat să-l înjuri pe altul?) Desigur, se vor găsi corifei ai echidistanţei care vor spune că şi „ceilalţi“ fac la fel, că Antena 3 e anti-Băsescu, dar B1 e pro. Echidistanţa însă e un cuvînt cam uzat în limbajul nostru public, de cînd tot felul de şmecheri abuzează de el, cu degetele încrucişate la spate. În plus, dincolo de tabere, există responsabilităţi individuale, iar aici nu mai e loc de dileme: cine insultă, calomniază ori discriminează la televizor trebuie să răspundă. Dar cum şi în faţa cui?

Există o instituţie a statului român care reglementează audiovizualul şi trebuie să vegheze la aplicarea legii: CNA. Prost croită, cu membrii numiţi de partide, instituţia a pierdut de fapt controlul asupra situaţiei. Pe de o parte, pentru că n-a fost consecventă şi fermă în materie de supraveghere şi sancţiuni, pe de altă parte pentru că, de la o legislatură la alta, calitatea oamenilor trimişi în Consiliu a scăzut: acum cîtva timp, în CNA încă mai erau prezenţi cîţiva oameni care gîndeau cu propriul cap. Treptat, partidele şi-au trimis acolo (cu rare excepţii) mai ales anonimi disciplinaţi, care să le execute ordinele şi să „negocieze“ cu ceilalţi, într-un relativism moral şi legal tot mai accentuat, sancţiunile: adică să nu sancţioneze prea aspru televiziunile „prietene“, ci să „ne înţelegem“, căci toţi sîntem români, toţi facem politică şi toţi avem nevoie de televiziuni prietene... În zadar construiesc unii sofisme despre un CNA care „nu prea are ce face“, dat fiind că „e numit politic“. Ba are: să respecte legea. Sau faptul de a fi numit politic înseamnă că legea trebuie pusă pe planul al doilea, după politică? Dacă gîndim aşa, sîntem pierduţi: n-ar mai trebui decît să adaptăm la pluralism un articol din Constituţia comunistă. În loc de „Partidul Comunist Român este forţa conducătoare a întregii societăţi“, să punem „partidele sînt forţele conducătoare ale societăţii“. Şi gata.

Dacă nu CNA, atunci cine ar putea face aerul mai respirabil la televiziuni? Ele însele, desigur. Prin coduri deontologice, prin autoreglementare, „ca în ţările civilizate“ (cum se spune îndeobşte). Numai că avem multe coduri deontologice – şi nu se respectă; avem organizaţii de breaslă care funcţionează doar pe hîrtie (aţi mai auzit ceva de Clubul Român de Presă şi de multele asociaţii ale jurnaliştilor?); şi n-avem o organizaţie patronală în mass-media care să fixeze şi să respecte regulile jocului şi limitele concurenţei. Avem, în schimb, patroni – fiecare cu interesele şi agenda sa. Propunerea ca fiecare „organ de presă“ să publice pe site numele acţionarilor, datoriile, creditorii şi clienţii de publicitate conţine o serenitate naivă demnă de o cauză mai bună. S-a mai încercat aşa ceva (şi s-a realizat, parţial). Fără rezultate. Dacă societatea civilă va şti cine sînt patronii şi acţionarii, asta nu va împiedica vărsarea de dejecţii pe post, nici explozia mediocrităţii fudule care îşi face un motiv de mîndrie (şi un scop în sine) din „raderea“ în direct a unor personaje publice importante.

Partida e pierdută dacă stăm cu ochii doar pe televiziuni şi aşteptăm rezolvare de la posturile TV şi de la patronii lor. Sănătatea mediului social şi curăţenia spaţiului public ar putea avea şanse de la jurnaliştii cinstiţi (retraşi însă, în bună parte, pe bloguri, în proiecte finanţate de ONG-uri sau activînd ca freelancers tocmai pentru a scăpa de/din marile trusturi). Publicul tînăr e mai aproape de mediul online decît de televiziuni, deci şi de acolo ar putea veni ceva speranţe. Dar asta pe termen mediu şi lung. Pe termen scurt, o bună parte a publicului tolerează ideea că, în numele „libertăţii de exprimare“, poţi insulta, calomnia, denigra sau pur şi simplu poţi spune porcărele pe post întru distracţia audienţei. Mediul e prea puternic infestat pentru a spera la o îmbunătăţire pe termen scurt. Iar educarea publicului durează şi ea.

Ceea ce e şi mai grav este că orice măgărie se justifică acum, cinic, recurgînd la valorile şi principiile democraţiei: înjurătorii aduc vorba una-două de „libertatea de exprimare“, dacă sînt sancţionaţi, strigă din toţi bojocii „Jos cenzura!“, iar dacă sînt chemaţi în instanţă, spun că e „justiţia lui Băsescu“ care – desigur – e controlată politic, că doar e dictatură, nu? Şi uite-aşa, înjurătorii devin adevăraţi disidenţi...

Andrei Pleşu scria, la începuturile Dilemei, că revista are de luptat cu „omul fără dileme“, atît cît ne stă în putere, şi „atîta vreme cît omul fără dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmă“. Ei… am luptat şi-am evoluat. Oamenii fără dileme sînt mulţi şi „importanţi“ azi, iar dosurile de palmă au devenit şi ele o expresie a pluralismului: nici nu ştii care şi de unde te va lovi mai întîi... Într-o ţară care se priveşte pe sine la televizor – şi culmea, nu îi place ce vede – se poate orice. Şi tot mai mulţi învaţă să ambaleze negrul în alb şi albul în negru.