Sînt mai multe mii de ani de cînd banii se află în viaţa noastră, dar numai cîteva zeci de cînd îi folosim sub formă de monedă din hîrtie, bancnote care nu mai au nici un fel de legătură cu aurul şi funcţiile sale monetare. Începînd cu deceniul 8 al secolului trecut, fiecare ţară tipăreşte monedă nu în funcţie de depozitele de aur sau valute pe care le deţine, ci în funcţie de propriile nevoi economice, urmărindu-şi, prin punerea în circulaţie a monedei, realizarea propriilor echilibre economice. Folosinţa monedei din hîrtie are o istorie care începe după descoperirea Americii. Era nevoie de un suport monetar cu o flexibilitate maximă care să poată finanţa şi susţine imensele circuite comerciale dezvoltate pe planetă odată cu începuturile globalizării. Dincolo, însă, de avantajele sale, moneda din hîrtie are şi un mare dezavantaj. Nu are o valoare în sine, fiind doar un semn al valorii, o convenţie. Tocmai de aceea moneda din hîrtie mai poartă şi denumirea de monedă fiduciară (fiducia „încredere“, în limba latină), care circulă pe bază de încredere.

Moneda din hîrtie a permis expansiunea economică de azi, de cele mai multe ori banii mergînd înaintea lumii mărfurilor. Expansiunea monetară a determinat, în anumite condiţii, expansiunea economiei reale. Care sînt aceste condiţii? Le enumerăm: competitivitatea economiei care pune moneda în circulaţie; deschiderea economiei respective; faza ciclului economic în care se află economia respectivă; nivelul de cristalizare al ţării emitente, în raport cu diviziunea internaţională a muncii; absenţa problemelor de proprietate şi poziţia statului în raport cu viaţa economică; statutul geopolitic şi geoeconomic al ţării respective; orientarea economiei respective spre comerţ şi schimb comercial; calitatea resurselor naturale şi a resursei umane, măsura în care resursa umană deţine sau poate deprinde spiritul antreprenorial.

După cum se vede, încrederea în banii din hîrtie este mai greu de cîştigat decît încrederea în banii din metale preţioase, care, avînd valoare proprie, asigurau prin sine relativa stabilitate, în raport cu circulaţia şi cu economia reală. Banii din hîrtie sînt ca un drog, nu fac bine oricui, iar cantitatea în care îi tipăreşti este esenţială. Sînt două fenomene care trebuie evitate în acoperirea economiei cu monedă din hîrtie – este vorba de submonetizare şi supramonetizare. Submonetizarea înseamnă calcul greşit şi punerea în circulaţie a unei cantităţi mai mici de monedă decît nevoile circulaţiei. Este un fenomen de „foame de bani“ care implică deflaţia, adică reducerea preţurilor, dar şi scăderea activităţii economice. Supramonetizarea presupune o punere în circulaţie a unei cantităţi de monedă peste nevoile economiei. Fenomenul însoţitor este „fuga de bani“ sau inflaţia. Asigurarea circulaţiei economice cu bani de hîrtie este o activitate extrem de sensibilă, care poate să pună economia în mişcare într-un optim atent calculat şi urmărit. Dacă poate provoca economia în sensul creşterii, folosinţa banilor în mod neatent poate prăbuşi o economie. De aceea, bani din hîrtie puternici deţin doar statele puternice. Dintotdeauna moneda puternică a fost semnul existenţei un stat puternic. Imperiul Roman e emis, tocmai pentru a-şi sublinia puterea, o monedă metalică din aur ce se chema Solidus. Mecanismul economic al punerii banilor în circulaţie, în funcţie de criteriile enumerate, permite o comparare permanentă între naţiuni şi economiile lor. Azi ştim cu exactitate ce înseamnă fiecare corp economic naţional, în comparaţie, posibilă în orice moment, cu oricare alt corp economic al oricărei alte naţiuni. Încrederea în banii din hîrtie este foarte greu de cîştigat şi foarte uşor de pierdut. Spun asta deoarece ei stau permanent sub tentaţia tipăririi sau al folosinţei în exces.

Spuneam că marele avantaj al folosinţei monedei din hîrtie îl reprezintă flexibilitatea sa, capacitatea de a crea atitudine pozitivă în economie, exuberanţă. Oamenii care folosesc banii au nevoie să creadă în reuşita lor, ei fiind cei care mişcă lumea înainte, stăpîniţi de iluzia că banii înseamnă sau pot însemna multe. Şi nici nu sînt departe de adevăr, dacă ne gîndim că însuşi Bertrand Russell a aşezat averea şi deţinerea de bani în cantitate satisfăcătoare la baza discuţiei despre fericirea omului occidental. (cf. În căutarea fericirii, Humanitas, 2011) Moneda metalică se afla mereu în cantităţi mici, funcţionînd, prin submonetizare, ca un veritabil corset care limita posibilităţile de expansiune. Expansiune, exuberanţă, încredere – acestea ar fi cuvintele care pot caracteriza folosinţa în mod corect a monedei din hîrtie. Neutralitatea banilor este un concept pur teoretic. Banii trebuie să susţină tendinţa naturală spre expansiune a sistemului economic şi social. Este o tendinţă ce copiază în întregime comportamentul lumii fizice şi biologice. Din acest punct de vedere, capitalismul este un sistem de organizare care valorifică cel mai bine această tendinţă spre expansiune. Făcînd o distincţie între omul civilizat şi omul cultivat, Oswald Spengler arată: „Imperialism şi civilizaţie pură. Destinul Occidentului se închide în acest fenomen irevocabil. Omul cultivat îşi dirijează energia spre înăuntru, omul civilizat spre în afară. (…) Cuvîntul lui de ordine, expansiunea este totul, închide în forma sa napoleoniană tendinţa pură a oricărei civilizaţii mature. (…) Tendinţa expansivă este o fatalitate, ceva demonic şi fantastic. (…) A trăi înseamnă a realiza posibilul, mintea umană nu cunoaşte decît posibilităţi extensive.“ (cf. Declinul Occidentului, Editura Beladi, Craiova, 1996, vol. I, p. 62).

Moneda din hîrtie ca monedă a încrederii nu numai că susţine aceste procese, dar le şi multiplică. Efectul pacificator al comerţului şi al economiei este unul extrem de vizibil. Aşa se face, de exemplu, că Germania se abţine să vorbească foarte serios despre sancţiuni economice împotriva Rusiei, chiar în condiţiile în care aceasta din urmă încalcă orice normă de drept internaţional. Marele război, adevăratul război rămîne cel economic. În timp ce oligarhia rusă simte nevoia unei relegitimări pentru a-şi vedea în continuare de alimentarea conturilor şi iluziilor de grandoare, peste 80% din circuitele financiare şi monetare internaţionale se desfăşoară în euro şi dolar. Lumea occidentală îşi vede în continuare de dimensiunea sa de „putere fundamentată pe capacitatea sa de a produce şi de a schimba bunuri în relaţie cu afirmarea dreptului de proprietate“ (Ioan Jude, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia – o posibilă ştiinţă despre putere. Editura Didactică şi Pedagogică, 2003, p. 16)

Dacă planeta are încredere în bucăţile de hîrtie puse în circulaţie de SUA şi UE înseamnă că planeta are încredere în competitivitatea modelului economic şi politic occidental. Ruşii nu ştiu economie. Dacă ar şti economie, ar fi mult mai mult preocupaţi de cercetare ştiinţifică, tehnologii şi părăsirea rapidă a statutului de mare exportator de energie şi materii prime. Rusia nu este nici măcar o putere regională, aşa cum o gratula preşedintele Barack Obama cu ocazia invadării Peninsulei Crimeea. Va fi o putere regională atunci cînd va avea o deschidere economică şi monetară care să facă regulile într-o regiune. Pînă atunci are în dulap arma mortală a folosinţei monedei adversarului. Dacă ruşii vor continua în aceeaşi paradigmă, a oligarhiei politico-militare, atunci putem spune că următorul „Maidan“ va fi Piaţa Roşie din centrul Moscovei. Este o chestiune de timp. Istoria are răbdare şi operează întotdeauna cu cifre care nouă ni se par mari.

Este ceva contagios în modul în care lumea liberă foloseşte moneda din hîrtie. Nu e vorba neapărat de creştere, cît de expansiune. Excedentul şi folosinţa sa nu reprezintă atît ţinta finală a existenţei, cît o regulă, o lege naturală. George Bataille, discutînd despre lume şi viaţă în general, afirmă: „Insist asupra faptului că nu există în plan general creştere, ci numai, sub toate formele posibile, o luxoasă risipă de energie. Istoria vieţii pe pămînt este înainte de toate efectul unei nebuneşti exuberanţe; evenimentul predominant îl constituie dezvoltarea luxului, producerea unor forme de viaţă din ce în ce mai costisitoare.“ (cf. Partea blestemată, Editura Institutul European, 1994, p. 35)

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto: V. Dorolţi